~ Scrisori pentru tine ~ Partea I ~

    ~ Nu-mi darui cuvinte daca ele nu vin de acolo de unde ar trebui sa vina, din inima. Mai bine lasa-le sa se opreasca undeva in drumul mintii tale, inainte de a le elibera in vorbe. Prefer sa stiu ca ai fi vrut sa spui ceva si ai lasat nespus, decat sa fi spus acel ceva, ceea ce nu ar fi venit din miezul fiintei tale, din acea mica particica ce se lupta sa te tina in viata.

      Priveste in fata ta cum soarele se scurge tacut in mare si nu are nevoie de cuvinte. Ceea ce arata el, topeste toate cuvintele care au fost inventate. El nu are nevoie de niste litere, ci doar arata ce simte. Asa sa faci si tu. Nu vorbi nimic, ci demonstreaza. ~

                                    ~ Odine ~

~ Scrisori pentru tine ~ Partea a II-a ~

     Sa nu crezi ca nu stiu. Intotdeauna stiu si ceea ce nu spui, dar tac pentru ca ma conduce un judecator care nu vorbeste, insa de fiecare data imi arata ca asa cum vrea, asa va ramane.

        Am ajuns sa vreau sa imi iau inima si sa o pun intr-o cutie si sa o ascund departe de tine. De ce? Pentru ca uneori parca nu mai stie sa aleaga. Stie atatea si totusi isi vede de drum ca o surda.

     Mintea e un detectiv afurisit care cauta in cele mai adanci cotloane ale sufletului dupa dovezi si chiar le si gaseste de cele mai multe ori, numai ca judecatorul mut, inima, se face ca nu vede si tine parte infractorului din tine.

     Ma intreb ce mister poate sa o faca sa judece de-andoaselea? Faptul ca nu are locul mintii si nu are capacitatea de judecata? Si atunci cum alege intotdeauna numai pe dos? E asa stupid, ca avem in piept o inima pe care nu o intelegem de cele mai multe ori si culmea nici ea nu ne baga mintea in seama. 

    Poate tocmai de asta ne-a fost asezata aproape de centrul fiintei noastre, sa arate ca fara ea picioarele nu au un rost, mainile de asemenea si nici mintea nu poate sa isi gaseasca dovezile fara ca ea sa ii permita asta. Si mereu ii spune mintii: dovezile tale pe langa sentimentele mele, nu au nici cea mai mica putere, pentru ca in timp ce tu minte, intuneci ratiunea, eu incerc sa iti dau un strop de lumina sufletului tau, sa isi gaseasca drumul din tunel. ~

                                 ~ Odine ~

~ Sah-mat ~

  ~ Ne nastem impartiti pe tabla de sah a vietii si pe masura ce crestem, devenim piesele perfecte pentru un joc corect sau mai putin corect. Unii devin conducatori, altii se aciuiaza langa ei, urmand orbeste regulile stapanului, altii ajung din anumite conjuncturi, doar simpli pioni pentru sacrificiu. Si asta se intampla din pacate in tot ceea ce se numeste viata.

   

Regele alb cauta sa isi inrobeasca pionii negrii prin iubire, punandu-i sa care problemele ce le are in viata lui, toate grijile si neintelegerile din propriul subconstient. Isi alege intotdeauna slujitorii, folosind cuvinte pompoase, specifice unul rege, prin educatia ce a primit-o atatia ani.

      Stie exact cum sa faca sa isi aduca micii pioni, ca acestia sa aleaga de buna voie o cale de sclavie si sa le placa, sa le fie mila atunci cand regele va scoate o lacrima, ca un actor bun ce este, iar micii de ei sa se simta vinovati daca au folosit un cuvant in care ar arata ca nu mai pot duce in spate, poverile albe.

        Exact asa este in viata, unii sunt regii care isi cauta pionii perfecti pentru a ii ajuta in a isi conduce regatul, iar altii victimele lor, transformandu-se in pioni, fara sa isi dea seama, ajung sa isi distruga viata, iar cand vor realize va fi poate prea tarziu.

        Viata e o tabla de sah, unde pionii sunt condusi de catre regi, pentru a castiga un joc numai de ei stiut, dand sah-mat, cu miscari inselatoare prin cuvinte alese.

      Bietii pioni nici nu stiu cat de mari sunt, prin capacitatea lor de sacrificiu in locul celui ce crede ca este mai mare ca ei, insa teama de a nu mai fi „rege” l-a impins sa-i „injoseasca” sacrificand de fapt, pe cineva mai mare decat el ca suflet. ~

~ Odine ~

~ Lumina ochilor ~

~ Mi-e dor să văd lumina,

Ce n-o mai pot vedea,

Căci mi s-a dus retina,

Scriindu-mi dragostea.

Am scris de-atâta vreme,

Parcă de o eternitate,

Şi am primit blesteme,

Şi-n suflet singurătate.

Literele-s pe foi tăcute,

S-au topit de-atâta amor,

Din ochii plini cu lacrimi mute,

Ce-au orbit plângând de dor.

Te caut pe acea pagină,

Când îmi spuneai că mă iubeşti,

Tu iubirea mea divină,

Nu credeam c-o să mă orbeşti.

Ca ochii mei să vadă lumina,

Am depăşit hotarele,

Ţinând într-o mână luna

Şi-n cealaltă Soarele.

Amândouă îmi luminează,

Ochii orbi de dragoste,

Viaţa mi-o acompaniază,

În iubirile celeste.

Căci lumina ochilor,

E iubirea pentru tine,

Fără ea, eu o să mor,

Rătăcită prin destine. ~

~ Odine ~

~ Suflet ars ~

~ Din tot ce-a fost nu mai e nimic,

S-a risipit la primul val de mare,

Descompunându-se ca un produs chimic,

Nu mai poate fi adus spre reanimare.

Ţi se deschide acum în a ta faţă,

O cale liberă spre un viitor,

O altă iubire, o altă viaţă,

În care tu eşti marele regizor.

Şi o să faci aşa cum ai făcut,

Până acum din viaţa mea,

Vei lua totul să fi tu satisfăcut,

Jucându-te de-a v-aţi ascunselea.

Apoi zâmbind vei pleca pe alt drum,

Lăsând în spate, o altă schijă de iubire,

Ce a sărit dintr-un suflet făcut scrum,

Iar el va rămâne distrus în nesfârşire.

Din tot ce a fost, ai ars totul,

Pârjolind o viaţă de om plăpând,

Privind suferinţa mea ca un nesătul,

Mi-ai lăsat sufletul de iubire flămînd. ~

~ Odine ~

~ Abise ~

~ Cine eşti tu oare,

Bărbatul fără chip,

Ce doar în vis apare,

Şi se pierde în nisip?

Ce cauţi tu în vise,

Şi oare ce doreşti,

Căci visele-s ucise,

De cuţitul ce-l răsuceşti?

De ce nu încetezi,

A-mi râde şmechereşte,

Căci ochii nu sunt limpezi,

Şi ucid mişeleşte?

Tu nu şti oare,

Că sufletele-s sfinte,

Şi că rana doare,

Cu tot cu pansamente?

Că vei plăti odată,

Pentru tot ce cauzezi,

Şi inima fărâmată,

La loc n-o s-o mai aşezi?

Şi nici o faptă cu voinţă,

Nu va mai şterge în veci,

Ce faci cu bună ştiinţă,

Când sufletul mi-l seci?

Ce vrei tu străine,

De ce nu ieşi din visul meu,

Ce vrei în viaţă de la mine,

Nu ştii cât mi-e de greu?

Vreau să dispari în noapte,

Aşa cum ai apărut,

Să-mi laşi aripile rupte,

Că tare m-au durut.

Şi să-ţi continui viaţa,

Aşa cum îţi doreşti,

Să se ridice ceaţa,

Din vise si poveşti.

O să rămân în patul rece,

S-aştept s-apară-n vise,

Un chip străin ce trece,

Fără sentimente în abise. ~

~ Odine ~

~ Rătăcire ~

~ Mi-e sufletul plecat pe mare,

Şi priveşte din depărtare,

Cum timpul trece nemilos,

Şi lasă în urmă un fum gros,

Un fum din foc de iubire,

Ce-a ars mocnit pân’la mistuire.

Şi a lăsat cenuşa morţii,

În voia vântului şi-a sorţii,

Îndepărtată în patru zări,

În puncte pentru închinări.

În est răsare-un soare mândru,

Ce te atinge atât de tandru,

În nord o stea polară-aşteaptă,

Să dea direcţia cea dreaptă,

În vest se duce soarele la asfinţit,

Unde cerul şi pământul s-au iubit.

Iaraşi la sud, este sfârşitul

Unde se termină pământul,

Şi se întâlnesc fusele orare,

Să dea timpului crezare,

Să curgă prin fum nemilos,

Clandestin şi fraudulos,

Şi-n spatele lui să lase,

Cicatrici pe piei şi rupte oase.

Şi uite aşa sufletul meu,

Va rătăci pe val mereu,

Ca timpul să se oprească,

Şi fumul să se risipească.

Iar eu să văd o zare-albastră,

Tu să şti că-i marea noastră,

Marea-albastră de iubire,

Ce nu are definire,

Şi apoi să-mi spui şoptit:

„În sfârşit, ne-am regăsit”. ~

 ~ Odine ~

~ Minte oarbă ~

~ Mi-ai luat inima şi nu am protestat,

Căci am avut încredere în miile de cuvinte,

Şi-aşa abil în timp, cu ele ai crestat,

În sufletu-mi prea plin de atâtea simţăminte.

În mintea mea cea oarbă nu am văzut minciuna,

Şi am lăsat să judece o inimă prostită,

Crezând în fraza, „ca tine nu e niciuna“,

Plâng acum mormântul, unde-mi şade inima sfârşită.

Sufletul leapădă un trup lovit de cruditatea,

Călăului din vise, cu ochii ce-i sclipeau,

Ucis perfid şi rece, cu toată duritatea,

De promisiuni deşarte, ce-n viaţă îl ţineau.

Din furtuna neagră a vieţii mincinoase,

Se va ridica spre ceruri un suflet despicat,

Căci şi-a primit răsplata cu lecţii dureroase,

Lăsând pe pământ, un trup de dragoste crucificat.

Doar că moartea sufletească din lecţii de iubire,

Nu e o moarte neagră, ce nu te mai ridică,

Ci este plata sfântă pentru care primeşti luminare,

Ce te eliberează de dureri, dezamăgire şi de frică. ~

~ Odine ~

~ Iubesc si urasc ~

~ Ma pierd in procesul verbal al crudului timp,

Care m-a amendat pentru ca am vrut sa traiesc

Mai repede decat a curs el pe apa.

Ma simt de parca as merge pe jos in maini,

Si tot vad de-andoaselea.

Ma duce vantul de parca as fi o hartie,

Ce aluneca in timp,

Care se opreste din loc in loc,

Iar cineva scrie un poem pe mine,

Lasand acolo o mica poveste.

Ma arde focul de parca as fi o bucata de lemn,

Uscata de dureri, chinuri si lacrimi,

Ce crapa la fiecare miscare a vantului,

De doruri tacute ce mistuie trunchiul bolnav.

In interiorul meu, mana in mana ,

Traiesc sentimente opuse de viata,

Dar atat de fratesti intr-o legatura vesnica.

Intr-o zi te iubesc, dincolo de orice limita,

In alta zi sunt plina de ura, fata de alegerile ce le iei,

Intr-o zi iubesc inteligenta ta, in alta urasc indecizia,

Intr-o zi iubesc zambetul tau si urasc tacerea lui in alta,

Uneori te iubesc, in alta zi urasc pentru ca te iubesc.

Si tot ceea ce fac ma transforma,

Intr-un prizonier fata de aceasta ura nebuna,

Pe care o urasc tocmai ca o iubesc. ~

~ Odine ~

~ Mă nasc din dragoste ~

~ Mă nasc din ziduri ce mă strâng,

Ca să devin din nou femeie,

Mă rup din ele şi de durere plâng,

Iar inima din piept, vrea să se descheie.

Mă smulg din ele căci mă ţin,

Atât de strâns şi mă sufocă

Şi mă ucid puţin câte puţin,

Iar mâinile din umeri, le dislocă.

Mă nasc din pânze de păianjen,

Pictate de însuşi Dumnezeu,

Vibrez ca notele într-un referen

Ca să compun cel mai frumos eseu.

Eseu ce-l scriu de ani şi ani de zile,

Ce pentru tine îl compun abil

Şi precum călcâiul lui Ahile,

Eşti pentru mine punctul  vulnerabil.

Şi chiar de-ncerc să mă acopăr pe alocuri,

Să par puternică şi mândră ca o Afrodită,

Mă nasc din pânze de păianjen şi din ziduri,

Să fiu femeia pe care să o vrei iubită. 

Mă nasc din dragoste pentru tine,

Din pământ, apă, aer chiar şi  din foc,

Şi prin toate aş trece şi-o ştii prea bine,

Că de n-o fac, o să mă sufoc.~

~ Odine ~

~ Zboară inimă ~

~ Inimi mici si inimi mari,

Se răpesc de marinari,

Se pun într-un borcan

Şi se-aruncă în ocean.

 Şi se lasă însingurate,

Printre rechini speriate,

Că vor fi iar înghiţite,

Şi din dragoste jertfite.

Zboară inimă nebună,

Du-te până-n sus la lună,

Du-te şi nu te mai întoarce,

Pe pământul ce te stoarce.

Şi unde vântul te va duce,

Pe locul unde-o să te arunce,

Pe acel punct de pe hartă

Acolo este a ta soartă.

Şi în ce loc unde vei cădea

Să îţi găseşti dragostea

Căci acolo in depărtare

Este raza ta de soare. ~

~ Odine ~

~ Eu sunt codru şi marea ~

~ Eu sunt un codru de iubire,

Şi venele îmi înverzesc,

Când mă cuprinzi cu fericire,

Când nu o faci, mă ofilesc.

Şi îmi întind braţele largi,

Către  cer ca nişte ramuri,

Când tu spre mine o s-alergi,

Şi cuvinte să îmi murmuri.

Iar de -ai să pleci pe-a ta cărare,

Şi ai să uiţi de mine,

O să mă usuc de întristare,

Să mă înec printre suspine.

Eu sunt o mare îndragostită,

Care din depărtare te priveşte,

Şi-n valuri vreau să fiu iubită,

Căci dragostea mă copleşeşte.

S-ajung să-ţi sărut tot trupul,

Să-ţi las sarea mea pe tine,

Să-ţi ating cu drag iar chipul,

Şi braţele valurilor să te aline.

De n-ai să vrei să înoţi în zare,

În braţele valurilor mele,

Între codru şi o mare,

Va sta iubirea mea şi stele. ~

~ Odine ~

~ Iubirea mea pierdută ~

~ Aştept la geamul rece

Ceva ce nu va fi,

Privesc lumea ce trece

În goană zi de zi.

Îmi trec grele cuvinte,

Prin mintea ce nu mă lasă,

Şi îmi aduce aminte

Cum am picat în plasă.

În plasa de păianjen

Cu promisiuni ţesută,

Căci nu mi-ai fost un sprijin,

Iubirea mea pierdută.

Te-ai rătăcit pe drumul,

Ce te aducea la mine,

Te-ai dus uşor ca fumul,

Şi sper să-ţi fie bine.

Şi te blestem ca viaţa,

Să-ţi dea doar fericire,

Să-ţi lumineze faţa,

Cu pace şi iubire.

Îţi spun acum adio,

Iubirea mea pierdută,

Şi în ritm de adagio,

Mă duc acum tăcută.

Îţi las doar o tăcere,

Şi sper că te ajută,

Eu nu sunt o afacere,

Iubirea mea pierdută. ~

~ Odine ~

~ Eu nu calc pe fluturi ~

~ Când calc, păşesc timid pe drum,

Doar ca să nu calc pe fluturi,

Căci aşa uşor se transformă-n scrum,

Aripile lor, după ce le scuturi.

Atunci când îmi sunt la picioare,

Prefer din cale eu să mă opresc,

Să-i las pe ei întâi să zboare,

Şi-apoi, să continui eu, ca să păşesc.

Ei sunt fragilele fiinţe cereşti,

Cu suflet fin şi inocent,

Făcuţi din pene îngereşti,

Ne-au fost lăsaţi ca testament.

Cei ce îi calcă fără milă,

Nu ştiu şi nu pot să iubească,

Căci dragostea este umilă,

Şi ştie şi să se târască.

Eu nu îi calc, căci sunt ca ei,

Şi odată am ştiut să mă târăsc,

Am fost umilă în faţa dragostei,

Aşa cum ştiu eu să iubesc.

Căci după ce m-ai înjunghiat,

Din neputinţa ta de iubire,

La cer în zbor m-am ridicat,

În trupul unui fluture. ~

~ Odine ~