~ Ploaia ~

        ~ Ploaia imi bate in geam, iar trandafirii plang inundati sub dusul cerului. Inchid ochii si imi imaginez ca stropii de ploaie nu sunt altceva decat stele cazatoare spre visurile noastre.

       Ploaia cade atunci cand cerul plange de dor de iubire, de suflet. Nu vrea decat sa spele pamantul de durerile oamenilor. Iubesc ploaia pentru ca ea are lacrimile dulci.

      Lacrimile sarate sunt lacrimile amare care vin din durerea mintii care se zbate , lacrimile dulci vin din inima, din mierea sufletului.

       Sa asculti cerurile cand vor urla in tunete, caci atunci o sa te strig din toti rarunchii. Oriunde ai fi sa nu te feresti de lacrimile ce vor cadea de sus caci ele te vor imbratisa in locul meu. Ea va fi ploaia mea. ~

~ Odine ~

~ Scrisori pentru tine IX ~

     ~ Daca-ai sa intizi mana dupa mine, o sa fiu exact acolo unde m-ai lasat ultima oara si stii asta. Nici nu ai nevoie sa faci vreun efort, pentru ca m-am nascut sa fiu mereu acolo pentru tine. Si oricate furtuni vor veni, vor trece chiar lasand totul praf in spate, dar vor trece. Nu stiu cate voi mai putea duce, dar stiu ca pot destule.

        Am ajuns sa fiu exact ca o salcie, sa ma indoi dupa cum bate vantul oricarui anotimp. Sa trec prin pierderea frunzelor toamna, sa infrunt frigul iernii, primavara sa zambesc, iar vara sa imi deschid sufletul. Nu am destule brate, dupa cate crengi pleaca si se desfac din inima mea. Acolo e o metamorfoza pe care nu am sa o pot intelege niciodata. Acolo parca e leaganul botezurilor, unde se sterg pacatele si greselile, se sfintesc faptele rele. De ce am ajuns sa fiu asa nici eu  nu stiu si nici nu mai caut explicatie. Stiu doar ca e o pace si liniste, la care nu mai ajunge nici o furtuna, oricat de puternica ar fi.

       Si chiar de ti-am dat putere asupra mea, daca ar fi sa iti pun cheia aia in mana inca o data as face-o si nu din slabiciune, ci pur si simplu, fara explicatie. Nu trebuie sa explic de ce as face-o pentru ca nici nu ar fi nevoie, asa cum nici tu nu ai putea sa explici de ce in clipa in care ai intrat in inima mea, ai lasat poarta deschisa sa iti intru in camera vietii si sa stiu ce e acolo. Nu e ceva ce depinde de tine de cele mai multe ori, e ceva mai presus de orice putere de intelegere.

      La ce bun atata lupta importiva propriei persoane, importiva propriilor sentimente? Ce mai e de cucerit, cand deja acolo in inima e totul stabilit, cand proprietarul detine deja actul de proprietate? Trebuie doar acceptare si putere de a intelege si atunci se termina razboiul mintii versus inima. Eu am inteles demult asta si pe locul unde odata nu erau decat furtuni, s-a asternut linistea, dar mai presus de orice, iertarea. ~

~ Odine ~

~ Tăcerea mea ~

~ Dacă-ai să-mi ceri să mor tăcută,

O să mă sting aşa cum vrei,

Şi dacă toate astea te ajută,

N-ai să mai ştii de ochii mei.

O să-mi acopăr cu văl chipul,

Iar gura o să mi-o cos pe veci,

Voi lăsa să aşeze peste mine timpul,

Nestrăbătute şi sălbatice poteci.

Din ochi nu-mi vor mai curge lacrimi,

Ci mir mirositor ce se va dispersa,

Pe munţi până la ceruri în înălţimi,

Şi-apoi pe florile pământului se va revărsa.

Iar când ai să miroşi o floare,

Tu nu vei ştii, dar pe ale ei petale,

Vor fi lacrimile mele lăsate în uitare,

Sub forme de mir de rouă elipsoidale.

Şi-aşa tăcerea mea va rămâne de-a pururi

Transformată-n mir de rouă peste flori,

Căzută chiar de sus din ceruri,

Peste tine, sub forma de stropi zâmbitori. ~

~ Odine ~

~ Poti...daca... ~

~ Poti gasi Rai sau Iad in fiecare colt de viata, in fiecare iubire, in fiecare anotimp , peste tot.

Poti gasi destinul in orice soarta decisa de propriile-ti actiuni.

Poti intalni umbre pe fiecare cer, al oricarui colt de lume, umbre care danseaza in aer.

Pot pleca sau pot ramane in urma ta ca niste demoni care te urmaresc si tot ceea ce fac este sa itii stearga urmele pe care le lasi in vietile celor cu care te-ai intersectat.

Poti intalni stele in fiecare noapte, chiar daca sunt asezate in spatele norilor negrii, care toarna ploaie tocmai pentru a te face sa uiti ca mai exista cer senin.

Poti avea vise si in somn dar si in realitate, insa si cosmarurile tot vise sunt si de cele mai multe ori pe ele le vei intalni.

Poti intalni vantul in propriile-ti pene chiar daca ele nu se vad.

Poti fi batut de furtuni crunte, ce te vor absorbi in tornada ametitoare si sa te arunce departe de tot ceea ce aveai in jurul tau.

Poti avea parte in viata de orice, poti sa te astepti ca in spatele oricarei usi sa existe un cutit care sa te loveasca, sau doua brate sa te primeasca.

Poti darui atunci cand nu mai ai nevoie de acel ceva, doar ca in clipa aia nu e dar, ci e debarasare de ceva ceea ce nu iti foloseste.

Poti primi multe, chiar mai multe decat ai nevoie si atunci nu face decat sa arunci ce iti prisoseste.

Daca vrei sa daruiesti ceva, daruieste, dar nu ce iti este in plus, ci ceea ce ai nevoie cel mai si cel mai mult.

Daca accepti cerul senin, trebuie sa il accepti cu tot cu tunete si fulgere, cu ploi si vanturi si zapezi.

Daca vrei sa te transformi intr-o floare parfumata trebuie sa raspandesti din propriul miros, chiar si mana sau talpa care te va calca pe suflet.

Poti spune ca iubesti ploaia, daca o iubesti nu iti pune umbrela cand mergi prin ea.

Poti spune ca iubesti soarele si vara, si daca le iubesti nu te mai ascunde la umbra atunci cand te parjolesti in caldura lor.

Poti spune ca iubesti vantul, daca l-ai iubi nu ti-ai inchide ferestrele atunci cand el bate si intra in camera ta.

Poate si daca, doua cuvinte care mereu au continuare, care te transpun in cele doua universuri paralele, bine sau rau, alb sau negru, Rai sau Iad.

Poti spune ca ma iubesti, daca nu sunt egoista sa ma gandesc la tine. Insa „daca” egoismul meu ar fi atat de mare, cum am „putut” sa iti dau putere asupra vietii si inimii mele si sa te las chiar sa ma faci sa sufar? ~

~ Odine ~

~ Scrisori pentru tine VIII ~

     ~ Priveste-mi cicatricea pe care o port atat de mandra, cu capul sus si cu lacrimi in ochi. Stiu ca inca mai doare dar stiu ca vine de la tine si asta ma face sa o pastrez ca pe cel mai de pret dar pe care mi l-ai lasat in amintire. Nu vreau sa o ascund, ci vreau sa o port mandra ca am putut sa rostesc acele doua cuvinte. Ca m-ai invatat sa le pot spune, desi tu nu ai crezut in ele.

      Uneori simt ca iti pare rau, dar la fel de bine stiu ca esti prea mandru sa pleci capul. Oare asta inseamna iubirea? Mandrie? Nu, bietule muritor, adorator de iubire. Ea te invata o umilinta pe care nu ai cum sa o cunosti, decat in secunda in care te pocneste in moalele capului. Atunci citesti cuvantul ala „mandrie” si realizezi cat de infim pare in fata sentimentelor.

      Cine stie , poate intr-o zi vei invata si tu sa iubesti asa cum stiu eu sa iubesc. Iti doresc asta. Stiu ca ai sa spui ca ai iubit, dar te pacalesti singur. Ai iubit ceea ce primeai si tocmai din lipsa dragostei aleia nebune nu ti-a fost niciodata deajuns si ai avut nevoie de mai multa si mai multa iubire sa vina catre tine. Si a venit, doar ca nu te-a gasit doritor sa lasi mandria aia sa se stinga, sa o lasi ingropata si sa creasca de acolo sentimente cu radacini adanc infipte. Ele ar fi singurele capabile sa te salveze.

       Dar tu iti doresti sa fi salvat? Pentru ca de foarte multe ori am avut impresia ca iti face atata placere rolul asta de inger cazut in pacatul trupesc. ~

~ Odine ~ 

~ Eu, tu, oricine ~

~ Nu sunt un om, însă nici înger,

Dar nici măcar eu, nu ştiu ce sunt,

Sunt poate un simplu mesager,

Sau poate un fir de păr cărunt.

Sau poate sunt o biată frunză,

Care se scutură în toamnă,

Pe care-o va picta pe-o pânză,

Un pictor care n-o condamnă.

Sunt doar o urmă de nisip,

Lăsată de o talpă prea grăbită,

Călcată chiar direct pe chip,

Şi-apoi de apa mării-acoperită.

Sunt o rana în inima lovită,

De dragostea unui nepăsător,

Cu sabia de cuvinte arcuită,

Un etern de inimi cotropitor.

Sau poate sunt o biată zburătoare,

Adusă de o pală dură de vânt,

Şi-ncearca disperat să zboare,

Dar cade iaraşi pe pământ.

Nu sunt nici vis, dar nici real,

Sunt eu, sau tu, sau poate oricine,

Cine-a crezut într-un ideal,

Şi-a fost trecut prin furcile caudine.

Şi poate-oi fi, sau poate nu,

Un om, sau înger, sau cine ştie,

Ţinut în lanţ de dureri continuu,

Şi-apoi trimis departe în pustie. ~

~ Odine ~

~ Când dormi ~

~ Când dormi eu tandru te sărut

Şi nici nu ştii de mine

Căci vin pe vârfuri şi tăcut,

În noapte, lângă tine.

Şi te privesc în vise line,

Unde somnul te conduce,

Şi sunt acolo lângă tine,

Când se amestecă năuce.

Şi nici nu şti dar pe a ta pernă,

Sunt ale mele braţe tandre,

Ce îţi sunt ca o lanternă,

Când coşmarul te duce-n meandre.

Şi somnul ţi-l veghez de-aproape,

Ca un înger pe parcusul noptii,

Mângâindu-te pe pleoape,

Până-n zorii dimineţii.

Atunci plec aşa cum vin,

Pe vârfuri şi în tăcere,

Şi să mă despart e-un chin,

Dar îţi las o mângâiere. ~

~ Odine ~

~ Scrisori pentru tine VII ~

     ~ Ce crezi ca se afla dimineata in ochii mei? Roua, sau lacrimi? Sunt umezi pentru ca lacrimile se transforma in roua, cand noaptea e mult prea rece pentru mine. Atunci cand sufletul imi ingheata de dor. Atunci cand are nevoie de patura bratelor tale si nu o gasesc, desi intind mainile peste tot in pat.

      In racoarea noptii ochii mei se umplu de umezeala sufletului, de acolo incep sa rasara stropi de ploaie, care se lasa peste tot chipul meu. Si il spala o noapte intreaga pana cand apar zorile. Si usor, usor fata se usuca cu fiecare raza de lumina, insa ochii mai pastreaza urmele de dor de tine.

      Pe varfurile genelor se sting ultimele picaturi de roua de lacrimi. Pe ele le ucide ultima oara lumina. Le-as pastra insa e cazul sa plece. E cazul ca ochii sa zambeasca asa cum zambeste soarele. El ma incalzeste o zi intreaga, o face in locul tau. Iti tine locul toata ziua si seara si-ar dori sa iti predea stafeta.

      Dar asa va veni iarasi seara. Si iar o sa imi fie frig de tine si iar o sa te caut si atunci ochii mei iarasi vor face lacrimi de roua. Dar intotdeauna roua spala sufletul. Il spala si de dor si de rele. Dar cel mai important, iarta. Asta e darul cel mai de pret care il lasa atunci cand rasar zorile. Iertarea. ~

~ Odine ~

~ Mă-mbracă fluturii ~

~ Mă-mbracă rochia de fluturi,

Acoperindu-mi trupul plin de răni,

Îmi vindecă sufletul –n adâncuri,

De iubirea care fierbe ca lava în vulcani.

În jurul meu sclipesc vioaie,

Micuţe lepidoptere ce se-nvârtesc,

Să-mi acopere sufletul cu straie,

Din rang înalt şi-mpărătesc.

Căci numai cei aleşi de soartă,

Au suflete de fluturi ce se-nalţă,

Iar viaţa doar pe ei îi poartă,

Spre suferinţe care te descalţă.

Şi după ce rănile le vor fi croit,

Se vor desprinde unul câte unul,

Lăsând să se vadă, un trup înoit,

Ce din fluturi l-a născut destinul.

Şi am să încep o altă viaţă,

Din dureri şi fluturi renăscută,

Alte lecţii, alte drumuri o să am în faţă,

Căci din asta este viaţa omului făcută. ~ 

~ Odine ~

~ Nu vă temeţi de un câine ~

~ Dă Doamne să ploaie,

Să curgă siroaie,

Apele să ne spele,

Să ne cureţe de rele.

Să ne dea minte cu carul,

Să alunge tot amarul,

Să ne spele de păcate,

Să lase doar bunătate.

Să învăţăm iubirea pură,

De la cel din bătătură,

De la cel ce nu cuvântă,

Dar are inima mai sfântă.

Să nu ne temem de un câine,

Care se mulţumeşte cu pâine,

Ci de lăcomia omului,

După strălucirea aurului. ~ 

~ Odine ~

~ Dacă n-o să vii ~

~ Poate ieri a fost prea devreme,

Să stingem dorul dintre noi,

Eram prea legaţi de lume

Şi nu ştiam de amândoi.

Poate nu ştiam ce-seamnă,

Compromisul din iubire,

Nu ştiam câte ne-ndeamnă,

Spre deşert şi rătăcire.

Astăzi este timpul nostru,

Chiar în clipa cea de faţă,

Să-i punem iubirii căpăstru,

Pentru noi şi pentru viaţă.

Şi dacă astăzi n-o să vii,

Şi-ai să-ntârzii până mâine,

N-am să fiu să poţi privii,

Inima-mi ce-ţi aparţine.

Iar de mâine ai să apari,

O să fie prea târziu,

Căci am să plec spre alte zări,

Şi-o să te rogi, ca să mai fiu. ~

~ Odine ~

~ Eu, tu si Universul ~

~ Ne scufundă dragostea care ne-o purtăm,

În dansurile lascive ale trupurilor calde,

Ca peştii şi cu apa, ne amestecăm,

Formând din noi şi corali bezmetice arcade.

Şi mii şi mii de bule răsar în jurul nostru,

Căci apa ne aspiră iubirea cea trupească,

Răsucindu-se ca liana, ne pune căpăstru,

Pe buzele fierbinţi, să ne potolească.

Ne atrage spre abisul dement al nebuniei,

Şi nimic pe lângă noi nu ne mai surprinde,

Decât starea albastră a euforiei,

A trupurilor goale ce se iubesc flămânde.

Iar mâinile se-agaţă de trupul celuilalt,

Să se ridice în zbor deasupra de pământ,

Cucerind întreaga lume, cu-al iubirii asalt,

Devenind a ta ibovnică, iar tu al meu amant.

Să mă iubeşti, cum iubesc delfinii marea,

Precum un cântec de iubire ce îşi adoră versul,

Şi ce să conteze-n viaţă să fie îmbrăţişarea,

Dintre noi doi, iubire şi Universul. ~

 ~ Odine ~

~ Scrisori pentru tine VI ~

     ~ Sarmana inima, cat de prostuta esti cateodata. Un muschi care poate controla totul, chiar si mintea batoasa care intotdeauna se crede pe primul loc, dar si pe ea tot pumnul ala mic ce zvacneste in piept o face sa gandeasca altfel. Tot ea trimite fluturasii aia sa gadile fiinta. Si tot ea, poarta cea mai mare povara, asa mica cum este, cicatricea ce va ramane acolo pana in clipa in care va obosi si isi va dori sa isi primeasca linistea eterna.

       Imi pun uneori mana pe partea stanga si te ascult. De multe ori fac liniste pentru ca mi-e teama ca deja ai murit. Insa te aud cum bati in ritmul tau calm, de parca ai vrea sa spui „ma odihnesc” . Dar sunt momentee in care esti asemeni unui vulcan ce vrea sa erupa, sa explodeze din piept, de parca te-ai saturat sa bati nebuna de una singura si vrei sa ai alaturi de tine inca o inima sa iti tina de urat. 

      Mica eroina, asa cum te numesc eu, nu te lasi pana in clipa in care te stingi definitiv, nu te lasi sa spui in felul tau ca iubesti asemenea unui vulcan, un fluviu de sentimente, care trage in drumul sau totul, fara sa se opreasca pana nu ajunge la destinatia finala, dragostea. ~

                                    ~ Odine ~

~ Scrisori pentru tine ~ Partea a V-a ~

       ~ Sufletul meu intotdeauna pentru tine nu a avut usa incuiata. A fost ca o casa fara pereti interiori, doar spatii mari, in care am incercat sa o pastrez cu toate fortele curata si luminata. Tu nu ai avut nevoie niciodata de cheie sa il poti deschide, pentru ca ai avut mereu fraza magica, asa cum a avut Ali baba cand deschidea muntele. Poate pentru altii am fost un munte de nepatruns, sau poate am fost asemeni unui trandafir care era admirat din exterior, insa in clipa in care cineva incerca sa ma rupa, facea cunostinta cu spinii. 

    De fiecare data cand veneai in vizita, in casa sufletului meu ai avut loc sa te desfasori asa cum ai dorit sa o faci. De multe ori ai intrat cu rufele murdare din propria-ti viata si te-am acceptat cu ele cu tot, ajutandu-te sa le cureti. Alteori ai venit cu bocancii murdari, din mocirla altor vieti in care ai calcat si te-am primit cu ei asa cum erau, pentru ca te primeam pe tine. Insa de fiecare data trebuia sa fac curatenie nu numai in sufletul tau ci si al meu, pentru ca acea casa care te adapostea se murdarea odata cu mizeria care o aduceai din afara. Si am facut-o, pentru ca am facut-o pentru tine. Am facut-o nu pentru ca in fata ta nu avea cheie, ci pentru ca tu erai proprietarul casei sufletului meu.

        Dar cred ca e cazul sa incepi sa porti manusi si sa nu il mai murdaresti. Invata sa nu mai calci in locurile murdare. Invata sa nu te mai asezi in paturi in care s-au asezat atatia musafiri. Invata sa iti cureti sufletul odata cu mine si mai invata ceva. Sa nu imi mai rupi florile pe care le cresc cu atata drag pentru tine, pentru ca intr-o zi nu vei mai primi o floare, ci un spin. ~ 

                                ~ Odine ~

~ Scrisori pentru tine ~ Partea a IV-a ~

       ~ Treceti degetele de-a lungul sufletului meu asa cum le-ai trece prin apa. Doar o data, macar o data sa simti exact ceea ce simt, sa crezi in ceea ce cred, sa vezi ceea ce vad eu, sa auzi exact ceea ce aud eu cand ma doare inima de atatea batai nebune. Sa il atingi de la un capat la altul si sa ii simti fiecare particica, fiecare denivelare si fiecare fisura care a fost lasata de timp. Doar o data fa-o si atunci ai sa intelgi cu adevarat ce simt.

        Treceti mainile peste tot ceea ce insemn si sa intelegi ca nu sunt un lucru, un actor in viata care rosteste un rol. Nu sunt un scriitor care insira cuvinte. Sunt un om care simte totul, care le scrie si le joaca asa cum le traieste si care nu stie ce urmeaza maine in viata sa. Rolul meu e ca al oricarui om in viata sa si nu poti simti ceea ce simt eu, decat in clipa in care vei atinge totul asa cum ating eu. Doar atunci o sa vezi lumea prin ochii mei, acea lume pe care incerc sa o tin curata de tot ceea ce primesc in fiecare zi. Doar atunci o sa gusti iubire prin inima mea, numai in clipa in care vei fi capabil sa uiti de propriul „tu” si sa devii „eu”. ~

                                      ~ Odine ~

~ Scrisori pentru tine ~ Partea a -III-a ~

~ - Te iubesc. Tu ma iubesti?

- Nu stiu, poate.

- De ce ti-e teama sa rostesti cuvintele astea doua?

- Pentru ca nu le-am spus niciodata.

- Si de ce nu le-ai spus?

- Pentru ca nu au venit de acolo de unde trebuiau sa vina.

- Din inima?

- Din dragoste.

- Nu ai iubit niciodata?

- Am iubit, dar nu am fost niciodata indragostita.

- Pe mine ai putea sa ma iubesti?

- Mi-e teama, dar cred ca te iubesc deja.

- Si atunci de ce nu spui?

- Pentru ca mi-e teama.

- Ai prea multe temeri.

- Pentru ca sunt femeie si desi toate parem puternice, uneori suntem pline de temeri.

- Teama de a fi dezamagita in dragoste?  Ca o sa te parasesc?

- Teama ca  nu vei putea intelege niciodata ce simt si cat simt pentru tine. Teama ca nu imi vei raspunde niciodata la fel, ca o sa fii amuzat de tot ceea ce iti ofer. Dar da, si teama ca vei pleca, iar singura niciodata nu o sa mai pot sa tin in maini atata iubire fara sa ma ingrop odata cu ea.

- Atunci ai incredere in mine, pentru ca nu te voi dezamagi niciodata.

- Pot sa te intreb ceva?

- Intreaba-ma.

- Ce ai fi capabil sa daruiesti pentru iubire?

- Viata mea. Tu?

- Eu nu ti-as da viata mea pentru ca nu ai avea ce sa faci cu un trup mort. Dar ti-as darui altceva. Libertatea mea. Si nu vreau sa imi spui ca ma iubesti, vreau sa simt ca ma iubesti. ~ (continuare)
                                ~ Odine ~

                                                                        

~ Toamnă peste noi ~

~ Ne aşterne toamna covor colorat,

Să nu uităm de unde am plecat,

Că am fost odată doi copaci,

Ce se iubeau nebuni pe-un câmp de maci.

Şi ne-am născut în primăvară,

Sub cerul senin într-un colţ de ţară,

Din două trunchiuri dezgolite,

Au crescut ramuri de dragoste-nverzite.

Şi ne zbura prin frunze vântul,

Răscolind plăcut în minte gândul,

Şi ne-a înflorit în inimă iubirea,

Având ca graniţă doar zarea.

Şi vara soarele ne-a sărutat ramurile,

Asezând pe noi îndrăgostite păsările,

Sub noi lanurile aurii de grâu,

Sclipeau în soare ca un galben râu.

Dar a venit din nou o toamnă,

Să ne amintim că viaţa-nseamnă,

Un început de drum cu veselie,

Iar spre sfârşit melancolie.

Că orice frunză e o viaţă de om,

Care trăieşte ancorată de un pom,

Şi că odată va veni timpul să plece,

Din al sau copac, stingându-se sub neaua rece.

Şi că-ntr-o altă primăvară,

Alte frunze tinere or să răsară,

Ce vor muri în altă toamnă,

Căci asta viaţa omului înseamnă. ~

~ Odine ~