~ A fi fără tine ar fi ca și cum aș trăi într-o noapte eternă fără stele!~

~ Noaptea a coborât pe furiș în încăpere, între fire de opacitate și mister,

Ți-am observat chipul,

Deși senin, uneori părea ca oglinda unei bătălii în care te luptai pentru a o câștiga.

Printre angoasa deznădejdii.

Te-am simțit neputincios, eliberat de realitatea care mă depășește.

Te-am privit, cu toată tandrețea pe care o trezești pe pielea mea,

Am mângâiat neliniștită fiecare por al pielii tale,

Am putut observa în inima ta rănile pe care ți le-au lăsat alte brațe,

Luptele necruțătoare în care nu întotdeauna Tu ai fost învingătorul,

Răni încă deschise, dureroase,

Iar printre ele eram eu, o adiere ușoară care te învăluia,

Fără destinație sau prezență, ca o mică respirație trecătoare.

Ți-am pus fața pe pieptul meu si te-am lăsat sa dormi.

Ți-am sărutat gâtul, ți-am șoptit sufletului cât de mult te iubesc... și că încă mi-e dor de tine.

Aleg noaptea sadică, cea care mă îndepărtează de toată lumea și mă apropie de tine,

În această aventură a minții, atât de deschisă la emoția care respiră pe pielea mea în mii de feluri diferite,

Pentru că știu întunericul gândurilor tale, care abia lasă să întrezărească lumina!

Aceasta este casa mea, unde ceea ce pare real poate fi imaginar,

Iar imaginarul își ascunde natura și nu lasă decât să curgă tapiseria enigmei.

Totul se simte atât de real, încât poate fi singurul limbaj coerent care îmi vorbește despre prezența ta.

Cu săruturile tale zbor și fără ele nici măcar nu mă târăsc

Sunt fluidă în gen, între vierme și fluture.

Îmi dai aripi și zbor departe și când sunt departe de tine,

Am un zbor neregulat și cad.

Am înțeles că a fi fără tine ar fi ca și cum aș trăi într-o noapte eternă fără stele,

Un Iad, Iadul lui Odine! ~

~ Odine! !