~ Baladă pentru Moș Crăciun :) ~

~ Moșule cu haine roșii

Iartă-ne pe noi păcătoșii

Și ne dă cadouri faine,

Mașini, bijuterii și haine.

Iar de vii la mine-ndată

Îți dau prăjituri și ciocolată

Că bradul e pregătit,

Poezioare am citit,

Deci... te-aștept, dar nu sărac,

Ci cu cadouri multe-n sac.

Eu primesc și parfumele,

Haine scumpe și inele,

Camere de luat vederi,

Aparate cu mulți pixeli,

O tabletă ori un telefon,

Un laptop sau un Vuiton.

Nu m-aș supăra să-mi dai

O mașină cu mulți cai,

Un Porche sau Lamborghini

Ca să moară toți vecinii.

Iar de te faci că e ninsoare...

Că n-ai primit nici o scrisoare...

Sau că ai reușit să-mi iei

Un cadou de câțiva lei,

Să știi că ai încurcat-o

Cu mine ai terminat-o,

O să sfârșesc cu joaca

Și-ai să vezi că schimb și placa.

Îți iau sania la strâmbat

Iar pe reni eu ți-i îmbăt,

Ție-ți fur costumu roșu,

Te filmez cu înfraroșu

Când te duci la spiridușe

Care sunt tare ghidușe

Și-i arăt la Crăciuniță

Și-o să ți-o iei pe costiță,

Nu mai ține vraja nenea

Ori cadou, ori DeNeA. ~ 

~ Odine ~ 

~ Inima nu se poate desena cu creionul ~

~ Văd îngeri, aud stele,

Alcătuiesc poezii care ignoră răul,

Trezesc vise și creez fericire din aur interior

Ca să ating cu înțelepciune copiii stelelor.

Cu toții suntem copiii stelelor

Și împodobim cerul ca niște mărgele de sticlă,

Alergăm pe drumuri să ne îndeplinim visele

Purtăm în inimi comori  ca niște armuri

Și semănăm în vânturile vieții aur din suflet.

Suntem niște creaturi atât de delicate

Și așteptăm ca atunci când greșim să ne folosim de radieră.

Inima nu se poate desena cu creionul

Pentru că e imposibil să reprezinți sentimente,

Experiențele, trăiri, speranțe, dezamăgiri,

Așa că nu poți nici să stergi din ea cu radiera.

  

Dragostea vine ca o lumină

Și scoate la vedere foamea, goliciunea sufletului

Slăbiciunea și inundă ochi cu lacrimi de mare

Inventează culori, deschide drumuri prin labirint

Pune flăcări în privire și desface aripile invizibile ale sufletului.

Dragostea te transformă în poet

Poetul devine pasăre și zboară liber în fiecare dimineață

Devine o lacrimă de dor și o aripă frântă

Devine foc ce arde in inimi și parfum de flori.

Dar cuvântul poetului îndrăgostit

Devine sunet și explozie

Iar inima lui se dilată și înalță,

Cu o pasiune eliberată spre ceruri.

El face artă, iar arta lui e de a lucra cu cuvintele

Nu poate desena inimi sau sentimente,

Le exprimă prin scârțâit de peniță

Așa cum arcușul pe coarde naște muzici.

Eu nu desenez inimi, sau sentimente, eu le compun

Fac artă, iar arta din inima mea... este să te iubesc. ~

~ Odine ~

~ Unde sângele meu se termină, se continuă la tine în vene ~

~ Sărutările tale îmi încălzesc cuvintele din poeme,

Pentru că ele îmi transformă corpul în versuri...

Lăsând să facă poezie pe fiecare centimetru al corpului

Pentru ca mai apoi să le publice în inima mea ...

Prin ochii tăi pot vedea toate secretele ascunse

Rimând cu aici, acolo, peste tot și respirând vise, 

Acolo unde sângele meu se termină, se continuă la tine în vene,

Unde bătăile inimii mele încetează, se zbat în pieptul tău.

Oh, această dragoste se scrie mereu,

Se rup pagini, se scriu altele, se aruncă la gunoi,

Se completează cu desene din fragmente de viață

Și senzațiile lamei ascuțite ale cuțitului de oțel.

Sunt zile în care iubirea e atât de inexactă,

Iar inima e zgomotoasă ca ușa unei mobile vechi,
În unele nu mai suportă greutatea din vise,

Iar altele aplatizează dorința din ochi ce arde nestins.

Suntem făcuți din fire de vise,

Care se împletesc perfect împreună,

Un ochi pe față unul pe dos alcătuiesc,

Țesătura îmbrățișărilor cusute perfect.

Capetele firelor se înnoadă în aer,

Dansând între degetele divinității

Împletește destinele a doi muritori,

Urzindu-le o cămașă de dragoste a unei perechi.

Acest fir invizibil mă aduce la tine,

Trecând prin spații transparente,

Mă poartă prin ecourile poemelor și cântec de ploaie,

Să brodez visele albastre care ne conectează sufletele. ~

 ~ Odine ~

~ Fluturi în deșert ~

~ M-am întâlnit cu un înger care m-a întrebat:

- Există fluturi în deșert?

- Nu, nu există, i-am răspuns.

El m-a privit zâmbind cald ca unui copil neștiutor, a întins mâinile și a închis ochii spunând:

- Imaginează-ți sufletul liber, dar în lanțurile trupului,

Stând cuminte și ascultător,

Acceptând această închisoare

Pentru că știe că va veni ziua în care va zbura.

În fiecare zi visează la o lumină mai puternică decât lumina zilei,

Care se va deschide în timp și spațiu în jurul său.

Așa că acceptă acest cocon îngust,

Suportând și așteptând acea zi când va zbura din nou.

Simțeam soarele cum arde pe obrazul meu,

Și atunci am deschis ochii și am văzut:

Mii de fluturi colorați carezburau în  jurul meu

Strălucind în lumina zilei.

M-a privit blând și mi-a văzut reacția,

Iar eu am început să râd cu gura până la urechi,

Strigând: Simt..... Știu....

M-am întors....dar....

Nu mai era acolo. ~

~ Odine ~

~ Unde ar trebui să păstrăm dragostea? ~

~ În viață există promisiuni de iubire veșnică

Și că deși mâinile sunt împreunate, acestea se despart.

Absența rănește, bucuriile de zi cu zi se sting,

Atenția puțină și marile secrete distrug proiectele de viitor,

Ploi de gloanțe traversează viața și un singur glonț poate răni,

Iar această rană să pună eticheta pe tot ceea ce faci.

Și atunci ce ar trebui să faci?

Să stingi lumina, să închizi ușa,

Să mături bucățile de pe podea

Și în tăcere, iubire și rugăciune,

Să faci în continuare cu dragoste ceea ce faci.

Și atunci unde ar trebui să păstrăm dragostea?

În ghivece cu flori, sau în cufere de lemn sculptate?

Sau într-o sticlă mare să fie la vedere?

Sau, mai degrabă să o împărțim în mai multe?

Așa ar fi mai bine protejată,

Înfășurată în hârtie colorată de cadou,

Sau într-o țesătură de mătase, sau material prețios?

Cum s-ar acomoda cel mai bine în lume?

În lumina caldă a unei lumânări ce pâlpâie

Ca sărutul aripilor unui fluture,

Sau în lumina fierbinte a soarelui

Care pârjolește inima de atâta dorință.

Există doar un singur loc unde să păstrez dragostea în opinia mea
Acolo unde ea poate fi sădită, să crească și să înflorescă,
Să dureze mulți ani până când moartea desparte,
Să supraviețuiască fără răni și să devină mai rezistentă.
Dragostea nu are nevoie de nimic dar toți avem nevoie de dragoste,
Ea depășește furtunile, intemperiile și toate obstacolele,
Este zgomotoasă ca un tunet, dar tăcută ca o rugăciune,
Iar această iubire nu poate fi păstrată mai sigur,
Decât.... în inima celui pe care îl iubești. ~

~ Odine ~

 (Această postare este răspuns pentru un prieten :)!) 

~ Ecou în mine ~

~ Fără tine soarele răsare și se stinge

Fiecare moment este o bucată mică 

Și bucată din bucată devine o inimă,

Deoarece timpul este un orizont de mici dimensiuni.

Poeziile nu sunt suficiente,

Căci ele nu transportă mirosurile sau sărutările 

Nu gâdilă pielea, nu blochează zâmbetele

Și poeziile nu-mi mai ajung la finalul unei zile. 

Promisiunile nu se fac în șoaptă...

Sunt un amestec gri, de culoare și speranță,

Promisiunile nu servesc la a liniști dorul

Ele sunt ca un zbor de viață, un labirint de emoții în aer.

Visele nu mor...

Nu țin cont de distanțe și nici nu sunt colecție de muzeu

Nu ies din amintiri și nu se ascund în cadouri goale

Visele nu mor și îmbrățișeazâ depărtările de dincolo de viață.

Dragostea mea nu e doar un sentiment...

Este un pescăruș în zbor continuu pe mare,

Ce strigă acut în centrul căptușelii inimii mele,

Numele tău ce va avea întotdeauna ecou în mine. ~

~ Odine ~

~ Mâinile ce scriu poeme ~

~ Mâinile tăcute astăzi nu vor să scrie poeme...

Trăiesc în mine și vor să păstreze tăcerea

Să stea departe de cuvinte sau să murmure șoapte.

Mâinile tăcute vor să rupă hârtia albă

Nu mai vor să o murdărească de cerneală neagră.

Vreau să privesc marea cum cântă,
Să-mi șoptească ea în valuri poezia de dragoste

Să-mi îmbibe chipul cu apa sărată de lacrimi,
Iar pieptul deschis să-mi elibereze sufletul afară
Din bucata de carne ce prizonier îl ține.
Mâinile tăcute tremură, apucă hârtia și scrie:

" Un suflet cu ochi și gene angelice

Care caută cerul, spre el să se ridice

Trupul să-l desfacă-n două,

Rupt cu mâinile-amândouă,

Să-l înalțe-n sus spre nouri,

Lunii să îi dea onoruri,

Să se-ntoarcă sidefie,

Spre omul ce a uitat să fie,

Om... și care să iubească

Până-n bolta cea cerească

Și-n poeme să-și închine

Dragostea cu pasiune.

Să fie om până-n rărunchi

Și să uite de-al său trunchi,

Căci iubirea cea trupească,

În ani și ani o să pălească,

Iubirea dintr-un suflet sincer

Urcă până sus la cer...

La marginea abisului,

Până-n centrul universului,

Iar de-acolo revine ca o zână,

Pe pământ cu o stea în mână,

Și să ardă până-n sânge,

Până viața se va stinge

Și de-acolo mai departe,

Până dincolo de moarte."

Când iubirea s-a aprins,

Iar tăcerea încet s-a stins

Cuvintele au cerut să cheme,

Mâinile ce scriu poeme. ~

~ Odine ~