~ Mărturisesc că mi-e dor ~

       ~ Nu pot spune că nu te-am văzut. În unele zile îmi dau seama că ești peste tot. Chiar ieri, acasă după o zi plină, ți-am simțit din senin parfumul, pesemne că mintea îmi joacă feste. Chiar și nicotina, îmi calmează anxietatea. E ca și cum aș trăi în fiecare zi, re-trăind fiecare zi.  Și cu toate că unele dintre amintirile tale sunt prea grele pentru pieptul meu slab, nu pot să scap. Ești ceva de neatins în mine. O parte a unui întreg, orice ar fi. Ești parte din viața mea, chiar și atunci când mă uit în oglindă și mă văd. 

       Uneori mi te aduc aminte, fără durere, vinovăție, dor sau pasiune. Aș vrea să-ți spun, ia amintirile și du-te. Nu vreau nimic, nu am nevoie de nimic, doar pleacă. Ca inima mea după atâta timp să respire libertatea. Să deschid aripile și să mă îndrept spre alte cuiburi. Dar îmi deschid pieptul și întotdeauna te găsesc acolo. Nu te condamn, nu dau vina pe nimeni, doar că mă năpădesc amintirile.

     Mărturisesc că mi-e dor. Întotdeauna a trebuit să muncesc eu să te țin aproape de mine. De la prima oră a dimineții, până la prânz și mai apoi seara a trebuit să-ți șterg praful trecutului care se așternea de fiecare dată, cu fiecare ocazie pe noi. Apoi gândurile negre noaptea mă dărâmau cumplit, iar a doua zi eram obosită dar o luam de la capăt. Până în clipa în care ți-am cedat frâiele relației ție. Atunci a început să se scufunde puțin câte puțin bărcuța aia care ne ținea deasupra apei, asta pentru că ție nu ți-a plăcut niciodată să depui efort și ai fost învățat să fii acolo în umbră cu vorbele, dar alții să o facă în locul tău.

       Nu știu ce am văzut în tine, sau ce am vrut să văd în omul din tine. Cred că mai degrabă a fost o proiecție a ceea ce am simțit, cât am putut vedea în tine și astea m-au fascinat. Am vrut doar să fie pace între noi, dar tu ai vrut să îți fie dată pace. Am învățat că trebuie să te las în dorința ta de căutări și aventuri. Dar amândoi știm că ai nevoie de un umăr pe care să îți plângi dezamăgirile, după fiecare regăsire. Și că din când în când ai nevoie de anumite favoruri, iar atunci pleci după ce îți încarci bateriile. 

      Nici eu și nici tu nu ne-am schimbat. Eu locuiesc în același loc, am același număr de telefon, ceașca mea de cafea. La fel și tu, ești același și același vei rămâne, pentru că îți e greu să te smulgi din viața rătăcită pe care o duci. Îți e destul de comodă, mai ales că se găsesc amatoare să facă pentru tine, ceea ce ar trebui să faci tu. Mi-aș dori să te schimbi, așa cum îmi spui mereu, că mai ai nevoie un timp, apoi se vor liniști toate apele. Dar eu nu mai cred asta, pentru că odată ce ai învățat să vâslești în furtună, nu poți trăi în ape liniștite. Atât.... doar că.... vreau să îți mărturisesc.... că mi-e dor. ~

~ Odine ~