~ O femeie plină de dragoste ~ (Poem de dragoste XII) ~

~ Când rămân fără cuvinte şi stau tăcută

Aş vrea să înţelegi că am nevoie să fiu lângă tine.

Dacă vezi că sunt pe cale să plâng,

Nu-mi spune să nu o fac pentru că lacrimile oricum vor veni,

Pentru că nu le pot ascunde.

Dacă îţi spun că sunt tristă,

Nu-mi spune să nu fiu,

Las-o să mă cuprindă, să înţelegi că nu pot să mă prefac.

Când eu sunt veselă şi plină de zâmbet, iar tu trist,

Să nu crezi că nu îmi pasă de tine,

Însă atunci rolurile se inversează,

Şi eu sunt stâlpul pentru tine.

Lasă-mă să fiu aşa cum sunt,

O femeie plină de dragoste,

Căci o femei fără dragoste este ca iarna,

Ca o luminiţă pierdută în deşert,

Ca stâncile izolate de mare,

Pe care valurile le lovesc continuu.

O femeie fără dragoste

Este ca o prăpastie adâncă,

Ce duce spre abis.

Este asemeni unei lăute demontată

La care nu se mai poate cânta,

Ca o barcă pe valuri ce rătăceşte fără direcţie.

Însă o femeie plină de dragoste,

Este mai mult decât un înger,

Este ca o suflare lină pe frunte a lui Dumnezeu,

Urmată de atingerea divină.

Poetul i se închină în tăcere

Şi bea lacrimile cereşti pentru ea,

Pentru ca o femeie plina de dragoste e ca zorile,

Este ca o rază de soare pentru roua frunzelor.

Sufletul unei femei pline de dragoste e însetat,

Precum e arabul în deşertul fierbinte,

Ferestrele vieţii îi sunt deschise,

Pentru că iubeşte.

Vorbeşte sincer şi spune exact ce simte,

E caldă ca nopţile de vară cu lună plină,

Sensibilă şi puternică în acelaşi timp

Şi toate uşile în calea ei nu mai au chei,

Pentru că ea are o singură cheie ce le deschide pe toate,

Cheia ei, este... IUBIREA. ~

~ Jumatatea din mine... ~

~ Ne nastem cu o jumatate de picior amputata, o jumatate de picior care ne lipseste. Invatam sa mergem ajutandu-ne de carje pana cand apare in viata noastra jumatatea pe care ne putem sprijini.

Daca iti vei pierde jumatatea, vei ramane doar un alt om cu jumatate de picior insotit de carje, care va simti vesnic durerea jumatatii amputate care lipseste.

Si daca exista cea mai frumoasa declaratie de dragoste din lume, nu este aceea „te iubesc” ci „tu esti jumatatea amputata din mine”. ~

~ Odine ~

~ Dacă te-am iubit mai mult... ~ (Poem de dragoste XI) ~

~ Te iubesc si te voi iubi de-a lungul veşniciei mele,

Te voi iubi cu gesturile tale, 

Te voi iubi cu zâmbetul tău,
Te voi iubi cu vocea ta,
Te voi iubi pentru că eşti 
Da, eu te voi iubi cu totul ... 
De la aerul pe care îl respiri,
Până la cântecul simplu al unei păsări,

În zori, la amurg, în moarte ... 
Te voi iubi în soarele care explodează
Cu lumina cu care luminează Pământul,
Te voi iubi în ploaia care cade ... 
În viaţa asta...şi în cele de pe urmă ... 
Te iubesc în ora mea de durere, 
Pentru că amintirea îmi aduce bucurie ...
Pentru că în viaţa mea nu există întuneric, 
Chiar dacă iubirea dispare, 

Chiar dacă lumina lumii se stinge,

Pentru că lumina îmi alimentează existenţa

Căci tu trăieşti în mine...

Dacă te-am iubit vreodată

Mai mult decât te iubesc acum,

Ochii mei nu ar mai spune atâtea,

Nu te-ar iubi doar o perioadă de timp.

Şi dacă te-am iubit mai mult,

A fost pentru că poate mi-a fost dor.

Nu aş mai avea nevoie de dragostea ta,

Să îmi umple inima,

Nu aş mai avea nevoie de haine,

Să îmi încălzească sufletul

Pentru că ştiu că aş muri,

Dacă te-am iubit mai mult decât te iubesc acum. ~

~ Odine ~

~ Iubirea zboară ca fluturii ~ (Poem de dragoste X) ~

~ Chiar dacă vremea nu te-a adus ... încă te iubesc 
Chiar dacă e un dor etern ... dragostea mea e a ta 
Chiar şi în zilele fără lumină
Mereu te iubesc ... şi mereu te voi iubi.
Dragoste amară, fără chip,
Iubirea care simte prezenţa,
Cea care face ca inima să tacă 
Legând-o cu lanţuri de dragoste.

Fragilă ca fluturii,
Dar ca fluturii ce zboară în grădini,
Aşa şi iubirea asta de suflet zboară.
Ne recunoaşte dorul,
Ucis de dorinţa dintre noi,
Dragostea dulce, dar puternică precum soarele 
Este afectuoasă ...în veşnicia mileniilor.

În dorul de acasă din Rai,
Confirmă tăcerea adevărul iubirii,

Care a fost pentru tine,
Neputând dovedi că existenţa
E la fel de simplă ca dragostea 
Atunci când zâmbetul timid răsare
La apariţia chipului ce umple ochii de lacrimi

Ce mă ţin în viaţă, oricât aş suferi,
Aşa cum ai făcut-o întotdeauna. ~

~ Odine ~

~ Când mor trandafirii? ~

~ Dumnezeu ne-a creat pe unii trandafiri şi pe alţii hoţi.

Cei ce au fost creaţi hoţi mereu vor încerca să fure un trandafir din grădina lui.

De multe ori şi reuşesc şi îl vor lua şi îl vor ascunde în spatele inimii, să nu mai vadă lumina zilei niciodată.

Asta până când Dumnezeu află că lipseşte şi pleacă în căutarea lui.

Şi atunci începe să deschidă toracele hoţilor, despicându-i în două să caute trandafirul.

La unii dă de o inimă.... la alţii, nu.

Şi caută şi caută să reuşească să dea de el până nu se va ofili.

Într-un final îl va găsi şi îi va reda viaţa şi lumina.
Când mor trandafirii?

Nu mor trandafirii când vor hoţii, ci când îi abandonează Dumnezeu. ~

~ Odine ~

~ Braţul meu ~ ( Poem de dragoste IX) ~

~ Braţul meu rănit ... doare prea mult. 
Şi inima şi plămânii mei ...

Luminozitatea care o aveam,
A dispărut treptat ca un abur, volatil,

Dar a lăsat greutate în corp. 
Încă nu ştiu de ce meu braţul e atât de rănit,
Poate pentru că a transportat o mulţime de vise,
Vise gigantice, grele.
Braţul care transportă prea multe speranţe,
Ca nişte blocuri de cărămidă,
Ce în loc să îl elibereze ca pe o aripă,
L-au rupt sub greutate smulgându-l.

Braţul meu este ca o cravată,
Care îmbrăţişează, liber, puternic,
Cârligul de care te agăţi în cădere
Şi care se toceşte transformându-se in tocul ce scrie, iubirea.

Braţul meu e îngropat în mina cuvântului,

Şi spaţiul care mă desparte de tine,

Ţipând de la tăietura geamului tăcerii,

Rezistă urlând în spatele cuvintelor,

Dar moare încet din lipsa corpului tău.

Îmi tai braţul de la dorinţele ucise,

În speranţa că vor creşte aripi,

Să nu se mai chinuie atât să zboare.

Însă câte zboruri se pot forma cu o singură aripă?

Câte speranţe zadarnice privesc orizontul din depărtare?

Prea multe... infinit de multe. ~ 

~ Odine ~

~ Dacă aş putea ~ (Poem de dragoste VIII) ~

~ Dacă aş putea face să plouă cu flori în viaţa ta 

Dimineaţa mi-ar place sa plouă cu liliac,

După amiază cu hortensii indigo

Şi seara, cerul să fie acoperit cu petale de trandafir.

Dacă aş putea, aş schimba lacrimile, durerea ta,

În briză de bucurie, dulceaţă si farmec 

Dacă aş putea, aş vrea ca soarele să nu se oprească din strălucit 

Să înălzească câmpuri întregi de crini albi.

Dacă aş putea ţi-aş oferi sunete de fluier, în lumina lunii 

Să dau aripi pentru visele tale dulci 

Iar harului drum de stele aurii

Şi să te compar cu infinitatea mării. 

Dacă aş putea, mi-aş dori ca vorbele mele,

Să transceadă dimensiuni, dincolo de universul ăsta,

Şi să plantez seminţe în grădina lui Dumnezeu,

Luminată de iubirea divină, căci doar ea e eternă. ~ 

~ Odine ~