Odine With Love

Odine With Love

marți, 27 ianuarie 2015

~ Aripi de praf de stele ~

~ Am aripi!
Din praf de stele galactic...
Dar am aripi.
Din material impalpabil transparent,
Din polen și petale de flori.
Aripi care nimeni nu le vede, nu le simte,
Aripi în toate culorile curcubeului.
Aripi mici, albe care mă țin
Departe de lucrurile banale,
Aripi care fac lumină, fluidă, ireală.
Nor, luna, constelații,
Cristale irizate,
Aripa albă a sufletului meu trepidant,
Aripi care foșnesc dulce
Precum pleoapele genelor.
Aripile mele aruncate în ceruri,
Îmi sunteți călăuze spre dansul iubirii,
Scriind mesaje divine cu ele în aer
Zorii zilei visate de tine.
Oh aripile mele de satin alb!
Sunteție vise de porumbei,
Dorințele mele fără sfârșit! ~
~ Odine ~

duminică, 25 ianuarie 2015

~ Iubește-mă încet... ~

~ Astăzi am dat aripi imaginației
Am închis ochii și a început să zboare!
Am simțit vântul în față.
Mi-am petrecut timpul printre nori plutitori,
M-am uitat la frumusețea stelelor,
La Luna care a zâmbit că a fost observată
Și am simțit plăcerea libertății.

Dragostea mea e ca o noapte cu lună plină,
Mare și strălucitoare,
Iar eu sunt liberă...
Liberă ca fluturii,
Ce dansează un dans fără oprire.

Inima mea e ca o stea strălucitoare
Care lumină ochii tăi de vrăjitor,
Sufletu-mi e ca o sirenă
Înfășurată în rochia de mătase a mării.

În brațele tale sunt ca un copil,
Care tânjește după dragoste,
Precum heruvimul după ceruri.
Așa că... iubite dă-mi o îmbrățișare 
Să mă simt în brațele tale ca o pasăre în cuibul ei,

Să-ți pot auzi inima cum bate,
În timp ce a mea arată pulsul vieții.
Dă-mi o îmbrățișare mai mare decât toate visele mele
Și rămâi cu mine așa pentru totdeauna.
Dacă mă iubești, iubește-mă încet...
Și mult... pentru că viața e prea scurtă. ~
~ Odine ~




miercuri, 21 ianuarie 2015

~ Îngerul meu păzitor ~

~ Îngerul meu păzitor
Nu mă protejează cu aripile,
Ci cu ochii,
Dar îmbrățișarea lui îmi dă protecție.
Îngerul meu păzitor

Cu ochi de serafim
Îmi dă focul în suflet,
Iar aripile de heruvim
Îmi dă cunoașterea iubirii.

Îngerul meu păzitor
Îmi ține corpul rănit
Și nu mă lasă să cad
Mă reconstruiește ca un desen,
Șters de apa de lacrimi.

Îngerul meu păzitor
Îmi intră în corp ca o pasăre
Și cu sunetul vocii sale
E deajuns să mă smulgă
Și să mă salveze din ruinele amintirilor.

Îngerul meu păzitor
Are miros de ploaie de vară,
Atingerea unei adieri de primăvară,
Aripi care par ca flori, din flori ce par aripi.

Nu am știut cine-mi este îngerul păzitor,
Până în ziua în care m-am întâlnit cu el
Și i-am simțit ochii arzându-mi sufletul...
Iar de atunci m-am întrebat continuu,
Cum de am trăit atâta timp fără tine? ~
~ Odine ~

marți, 20 ianuarie 2015

~ Dor tatuajele din suflet ~

Astăzi dor tatuajele din suflet,
Cele care nu trebuiau să facă rău.
Ci trebuiau să doară la început
Până ce cerneala intra sub piele,
Și se contopea pigment cu pigment în tine.
Durerea trebuia să fie temporară,

Să se transforme în culoare,
Iar desenul care rămânea pentru totdeauna,
Să te facă să zâmbești,
De fiecare dată când te privești în oglindă.
Trebuia să zâmbești pentru cicatricea colorată,
Pentru că ea ar fi dat naștere la ceva frumos,
Nu să doară când o privești, o atingi.

Te dor tatuajele din tine,
Dor ca și cum ar fi niște răni vechi,
Nevindecate și supurate de vechime.
Dor ca și cum ai avea un membru rupt,
În zilele ploioase, fierbinți când totul doare.
Te doare să știi că ești în viață, că ai trăit,
Că nimic nu are sens,
Te fac furios, chiar și ce ai făcut cu dragoste,
Dragoste în toate formele ei,
Cea care are puterea de a vindeca,
Dar și de a devasta totul.

Dor tatuajele din partea întunecată a iubirii
Ca și cum ar fi o bombă atomică.
Câtiva supraviețuiesc, iar atunci când se produce explozia,
Cei care se ridice în picioare, sunt de nerecunoscut,
Tot organismul nu mai este al lor. 
În suflet sunt caneluri,
Tăiate cu un tăietor de lemne neexperimentat,
Și care în loc să taie trunchiul în două milostiv
Lasă așchii peste tot, făcând răni mai departe.

Astăzi mă dor tatuajele din suflet,
Care mă fac să-mi amintesc că am pierdut oameni,
Oameni dragi, care s-au stins pentru totdeauna.
Nu trebuiau să-mi facă rău,
Dar plecarea fără rămas bun e cicatricea de la ei,
Ce nu se va vindeca niciodată. ~
~ Odine ~

luni, 19 ianuarie 2015

~ Ești cusut de cutele sufletului meu ~

~ Tu te-ai legat de pielea mea,
Iar extinderea brațelor tale mă-nconjoară,
Mă sufocă și-mi fură visele,
Mă strâng atât de tare și-mi sugrumă
Somnul și amintirile și mă face să tremur.
Mă doare aerul care se înșurubează în corpul meu
Iar lipsa viselor îmi dau lumini cu umbre,
Umbre care încalcă liniștea zorilor.

Te simt cusut de cutele sufletului meu,
Ca niște rădăcini de viță de vie ce-mi acoperă viața,
Sunt ca într-o îmbrățișare continuă în tăcere
Iar micimea vieții mele depinde de seva ce se trage din tine.
Și știu că ai putea izbucni oricând din carnea mea
Să-mi redai libertatea cu prețul legăturii de sânge,
Să rupi coastele așa cum o pasăre își rupe colivia
Lăsând în inimă o scorbură și un gol în respirație.

Ești ca o formă de ploaie care îmi udă sufletul
O ploaie torențială ce-mi provoacă accidente vasculare,
Creierul îmi ascute simțurile în locuri,
Unde pielea-mi e cusută cu tine.
Mă lovesc de pereți de ceață imaginari,
Când te hrănești ca un lup din minte-mi rătăcită.
Locuiești în toate colțurile trupului meu,
Până în vârfurile genelor pline de lacrimi,
În fiecare linie a destinului din palme,
În unghiile ce cresc înfipte în carne
Și-n materia moartă a firelor de păr.
Ești cusut de cutele sufletului meu
Cu fire de plumb și aripi de fluturi,
Mă-nalți și mă-ngropi cu o viteză a luminii,

Mă îmbraci și dezbraci de trăiri și senzații,
Visele-mi sunt ca niște nisipuri mișcătoare,
Încât am impresia că Dumnezeu m-a creat din tine,
Că-mi ești mamă și tată, bunic și bunică,
Iar materialul genetic din tine mi se trage. ~

~ Odine ~

vineri, 16 ianuarie 2015

~ O singură aripă ~

~ Mai am o aripă, să zbor,
Și-apoi încet, mă las să mor,
Că doar o aripă în viață
E-o mică rază de speranță.
 
Cu ea pot să mă ridic ușor
Doar să plutesc, nu să și zbor,
Căci un simplu salt de la pământ
E un dans suav, nu larg avânt.

Poți să vezi departe-n orizont,
Dar ești un înger mic și ciont,
Nu poți ajunge sus în ceruri,
Să fi locuitor în nouri.

Cealaltă aripă-i la tine,
Nu mi-o redai, căci te susține,
Dar nici n-o vrei în viața-ți agitată,
Stăpân crud de aripă nevinovată.

Doar o aripă mai am în spate
Și-o inimă care se zbate,
Și-un licăr de speranță dură
Dar dragoste... fără măsură. ~
~ Odine ~

joi, 15 ianuarie 2015

~ Un singur răspuns ~

Ce ar fi Soarele fără căldura lui?
Ce ar fi stelele fără strălucirea lor?
Ce-ar fi marea fără apele cu care se întâlnește?
Ce ar fi fost Romeo fără Julieta?
Ce ar fi Luceafărul fără Eminescu?
Ce aș fi fost eu fără tine?
Un poem neinspirat și nescris...
Un ritm cardiac uniform, fără mișcare.

Întreabă-mă orice, dacă vrei să-ți dovedesc dragostea mea.
Dacă îmi vei cere să fur cer stelele ... un ocean ...
Să am puterea vântului și să îți tai pielea feței într-o dimineață de iarnă. ..
Să acopăr norii atunci când plouă peste tine ...
Să devin caldura soarelui ...
E deajuns să-mi spui un singur cuvânt
Și voi călca pe floarea care nu există ...
Voi sterge lacrima care nu strigă dar se află în inimă...
Întreabă-mă orice crezi că este imposibil pentru un muritor să știe...
Și îți voi da un singur răspuns... te iubesc...
Că nimic n-aș fi, dacă tu nu m-ai crea fiind. ~
~ Odine ~


miercuri, 14 ianuarie 2015

~ Nu vorbi... ~

~ Nu vorbi...  
Ține-mă doar de mână, 
Întrucât în dimineața asta
Soarele îmi strălucește în ochi
Și degetele tremurătoare se odihnesc 
În tăcerea preferată a degetelor tale. 

Nu vorbi...  
Aruncă-mă în vertijul sentimentelor
În lumina casei sufletelor
Unde orice pală de vânt
Desenează cuvinte pe peretele chipului,
Iar gura respiră cu certitudine
Aerul din tine, din mine, din amândoi.

Nu vorbi...
Lovește-mi în minte cu speranțe
Ce cutreieră pe treptele zilelor mele,
Lovește cu zâmbete calde în zorii sentimentelor
Care trăiesc și cresc în mine.

Nu vorbi...
Șoptește-mi în gesturi
Iubirea care vine din alt cer,
Dar s-a așezat pe harta cerului meu
Și mi-a pus pe frunte
Coroniță de laur cu credință și speranță.

Nu vorbi...
Orice ar fi, doar îmbrățișează-mă
Pentru că tu vorbești cu mine fără voce,
Te aud în înteriorul meu
Căci suntem obiectul unui vis de neatins,
Visat de vânt în piatră de o mie de ani. ~
~ Odine ~


marți, 13 ianuarie 2015

~ Te-a adus marea... ~

~ Te văd ca pe cineva care vine din mare,
Că marea te-a adus și m-a luat cu un singur val! 
Acest val prins m-a smuls de pe plaja mea confortabilă
Și m-a învățat să înot. 
Trăiam în medii diferite
Și a fost dificil să fac schimbări radicale și riscante,
Dar mi-am dat drumul și ți-am urmat destinația,
Devenind împreună doi oameni din Atlantis. 


Acum, valul mă ține în mijlocul apei,
Iar plaja care era în trecut mantaua mea de protecție,
Astăzi îmi este atât de străină.
Am învățat să-mi placă marea,
Care odată mi se părea atât de rebelă și crudă
Astăzi îmi e atât de senină și primitoare. 
Acum sunt una cu valurile,
Prin coregrafia dansului lor, te văd pe tine,
Împreună suntem balerinii care flutură mâinile de dor,
Ne îndepărtăm  spre mal ca mai apoi să devenim unul,
Trăim liberi și totuși încorsetați de mare.
Fiecare are partea lui de închisoare,
Dar și libertatea unui pește,
Însă închisoarea asta îmi dă libertatea să te iubesc.
Pentru că asta este dragostea,
Să dai libertatea celuilalt,
Dacă te va urma din spate este al tău,

Dacă nu, nu a fost al tău niciodată. ~
~ Odine ~

duminică, 11 ianuarie 2015

~ Cum l-am redescoperit pe Dumnezeu? ~

      ~ Cum l-am redescoperit pe Dumnezeu? În genunchi. Și eu, ca tine și ca tine și ca mulți alții, am primit suflarea lui Dumnezeu, botezul în numele lui, dar evenimentele vieții m-au făcut de cele mai multe ori să uit de el. Până în clipa în care suferința m-a îngenunchiat. Până în momentul în care de durere, am învățat să strig și să mă arunc în genunchi. Atunci am concretizat, cât de mult mă dor oasele la contactul cu pământul și am început să mă rog.
    Și am stat în genunchi și simțeam cum osul îmi trece prin carne și din carne se tocește, adâncindu-se în pământ. Dar am ignorat acea durere, pentru că durerea din suflet era mult mai mare.
     La un moment dat nu a mai contat durerea genunchilor. Din ce în ce, genunchii mei se uneau cu tărâna pe care erau sprijiniți. Cum ei și pământul se contopeau atât de bine, de parcă nu îmi mai aparțineu mie, ci pământului aluia cu care se întâlniseră și atunci am realizat că noi oamenii și pământul, suntem una și aceiași materie. Că din pământ am venit, din pământ ne tragem și tot acolo ne vom întoarce într-o zi.
    Că tot ceea ce ne dă pământul nu ne aparține ci e una cu noi, că apa care ne potolește setea e una cu noi, că cerul care da lumină e una cu noi, că fiecare gâză și floare e una cu noi. Așa am înțeles că tot ceea ce facem rău celor din jurul nostru, ne facem rău nouă.
    Din momentul în care genunchii mei au învătat să se unească cu pământul în rugăciune și sufletul meu a trecut de la durere la înălțare, am simțit mâna divinității în tot ceea ce mă înconjoară. Abia atunci l-am redescoperit pe Dumnezeu. ~
~ Odine ~

~ Gânduri în imagini ~



~ Când doi îngeri se iubesc se naște o stea. Când se despart steaua se prăbușește și îndeplinește o dorință de iubire. ~


~ Soarele este mângâierea lui Dumnezeu cu care sărută chipurile oamenilor. ~

~ Cu toții avem de cărat în spate tălpile celor care ne-au călcat pe suflet. ~




~ Ne primim sufletul în viață precum și îngerii își primesc aripile.Ne deschidem sufletul în fața vieții, exact cum și îngerii își desfac brațele spre zbor. Cu cât îl înățăm mai sus, cu atât zborul spre cer este mai lin. ~

~ Cine plânge când soarele răsare și copacii înfloresc?
Cine suspină când sufletul se încălzește și de dor se 
topesc?
Cine așteaptă să-nghețe și cioburi de sticlă pe vise să 
nască?
Sunt oamenii de zăpadă întristați că oamenii au uitat să 

iubească. ~


 ~ Oare unde se duc visele când mor? Au și ele un Rai al lor? Un Rai în care toate se îndeplinesc și zboară precum fluturii. ~



vineri, 9 ianuarie 2015

~ Îngeri cu ochi de catifea ~

~ Toate renasc din cenușă, în flori colorate și rare
Din spinii înfipți în carnea sâgerândă,
Din dezamăgiri care limitează orizontul,
Din picături de lacrimi ce se varsă în întuneric.
Toate se transformă în lumină,
Iar ploaia din ochii mei mă ghidează,
Spre bucățile de carne care au fost pierdute,
În luptele cu demonii ce au vrut să mă distrugă.
Îmi redescopăr noul corp plin de lumină,
Trezit în cântec de harfe divine
Legănat cu serenadele vocilor de îngeri,
Îngeri cu ochii senini de catifea.

Dacă te întrebă cine sunt, spune-le doar, 
Că sunt un copil de păsări fără nume,
Un copil care l-ai cunoscut pe pământ
Și care a traversat marea timpului cu câteva pene,
Pe care am îndrăznit să le numesc simplu... aripi.
Dacă te întreabă unde sunt, spune-le că acum am plecat.
Spre zarea albastră însoțită de îngeri
Îmbrăcată în alb și genunchii loviți,
Pe drumul destinului presărat de îngeri,
Îngeri senini cu ochi de catifea. ~
~ Odine ~



~ Câte vieți mi-ar trebui să mă satur de iubire? ~

~ Când mă gândesc la tine,
Aș vrea să am mai multe vieți. 
Să termin cu una mulțumită
Și apoi să trec fericită la următoarea...
Să îmi privesc trecutul și să zâmbesc,
Să pot să mulțumesc iubirii

Și să pot șopti cu lacrimi în ochi numele tău,
Care se topește literă cu literă în venele mele.
Oare câte vieți mi-ar trebui să mă satur să-ți strig numele? 
Numele care pentru mine reprezintă sensibilitate 
Poezie... care proiectează bule în aerul pe care-l respir
Pentru că o singură viață nu îmi este de ajuns. 


Ce este iubirea oricum? 
Dragostea este o scoică 
Pe care o duci la ureche, 
Să auzi în sunetul mării
Care suspină disperată.
Sau un păcat rebel
Pe care îl ispășești pentru păcatele lumii.
Ori un limbaj tactil 
Care face corpul să tremure din toți rărunchii.
O gură care refuză să rostească cuvântul exact,
Pentru că nu există nici un cuvânt pentru această disperare.
Poate că dragostea este duioșia  
Cu care mă uit la tine în timp ce dormi 
Sau furia care mă cuprinde
Când pleci și nu știu de unde să te iau.
Iubirea este: o febră de tine
Este un cuțit înfipt în os,
Poate că sunt toate la un loc sau poate nimic,
Cert este că se manifestă în mine ca o nebunie,
Că în jurul meu se mișcă totul,
Ca un pământ steril și uscat
Care are nevoie să fie înghițit de ape,
Care mă arde și-mi provoacă halucinații.
Dar în clipa în care buzele-mi crăpate îți simt sărutul,
Îmi adapă sufletul cu toate apele pământului,
Iar asta pentru mine nu îmi e suficientă viață,
Să simt iubirea care o simt. ~
~ Odine ~

luni, 5 ianuarie 2015

~ Unde mă poți găsi? ~

~ Mă poți găsi în orice colț al visului,
De la un capăt la altul al orizontului,
În mișcarea unei crengi în bătaia vântului 
În foamea profundă a dorului, 
În partea de sus, în lumina din umbră, 
În rugăciune, dar de fiecare dată altfel
În carnea și oasele existenței tale... 

Mă poți găsi oriunde mă vei vrea, 
În culorile care ne unesc în distanță, 
În pauzele dintre scrisorile mele, 
În mângâieri ascunse în rânduri 
În căile vieții, în adevărurile tale, 
În graba lacrimilor tăcute, 
În dulcele "te iubesc"
Pe care îl spun altfel când e dor de tine.


Sunt legată de mânerul inimii tale,
Câteodată sunt în vizita în inima ta 
În îmbrățișarea imaginară, 
În mâinile tale ... 
Căci am un mod nebunesc de a iubi ... 
Sunt o fereastră deschisă către visurile tale,
Spre lumi pe care le descopăr în fiecare zi,
Spre dimensiuni paralele în vremuri perpendiculare,
În lumea îngerilor cerești,
Acolo unde inimile zboară.

Mă poți găsi oriunde mă cauți,
Iar dacă o să mă cauți o să mă afli,
În râsete vesele de copii,
Într-o mică lumânare ce arde în beznă
Pentru că dacă sunt cu tine
Inima mea radiază de bucurie. ~
~ Odine ~

sâmbătă, 3 ianuarie 2015

~ Punct... și de la capăt ~

~ S-a mai terminat un an...
Un alt an, cu alte eventimente, alte particularități,
Care ne-a scos în cale oameni, dar ne-a luat și oameni
Care ne-a făcut să înțelegem că a trăi nu e atât de simplu
Că trebuie să simțim bătăile inimii,
Așa cum ai simți loviturile clopotului de la Catedrala Notre Dame,
Să simțim că în piept inima pulsează intens pentru ceva sau cineva,
Care să te facă să pleci în întâmpinarea sau căutarea acelui ceva,
Care să dea sensul vieții tale....
Uităm unii de alții, pariem pe știință dar pierdem jocul,
Privim prin fereastra viselor, în tăcere,
Credem că speranța este un cuțit, nu un stilou cu care putem scrie viața.
Speranța nu ne umple golul, dar avem atâta nevoie de ea,
Pentru că ne demonstrează că ceea e important e viu,
E real și ne împinge să vrem să trăim visul prin ea.
Atunci când nu mai e speranță, nu mai e bucurie,
Ești ca un om cu sufletul în cârje care nu mai dansează
Și care se târăște ca un insomniac fără nici un motiv pe străzile vieții.

Asta e lecția ce trebuie să o învățăm în fiecare an,
Să navigăm pe apele vieții chiar dacă mai există și stânci,
Chiar dacă ne lovim de ele, iar apele inimii se învolburează,
Să privim spre cerul albastru, nu la apa care ne înghețată sufletul
Să simțim senzația de plenitudine, nu la furtuna care ne zdruncină.
Pentru că atunci când toate se vor duce, sacrificiul tău
Va lăsa la final ape cristaline ca doi ochi albaștrii.
Pentru că la urma urmei....
Tot ceea ce ne rămâne sunt amintirile,
Iar o viață fără amintire nu există.
Ceea ce contează nu este ceea ceea ce ai pierdut,
Ci ce ai primit în suflet, din amintirea celor care au plecat din calea vieții tale
Și ceea ce va crește lângă pașii tăi în ceea ce au sădit ei pentru tine. ~
~ Odine ~