Odine With Love

Odine With Love

miercuri, 30 decembrie 2015

~ Nu te iubesc așa cum ești tu, ci te iubesc așa cum sunt eu ~

~ Cine în afară de tine mă cunoaște atât de bine,
În întregime!
Și pe față și pe dos,
Zi și noapte,
Și iarna și vara,
Desculță, sau cu cele mai înalte tocuri,
Dormind, sau când stau de veghe?
Cine în afară de tine ...
Îmi știe punctele mele forte și slăbiciunile,
Cine îmi cunoaște toate toanele,
Și știe ce mă face fericită și ce mă enervează?
Cine știe cuvintele potrivite 
Și momentul în care îmi sunt necesare.
Oricine poate cunoaște povestea mea
Și tot prin ceea ce am trecut.
Cine mă vede dincolo de ceea vede,
Cine în afară de tine ...  cine poate știi?
Cine știe de ce ne întâlnim, ce ne îndepărtează 
Cine știe de ce ne-am pierdut sau de ce am greșit?
Oricine poate citi în privirea mea ...
Și căuta în gândurile mele, 
Dar nu oricine mă poate atinge.
Cine știe de ce te iubesc, cine în afară de tine?
Nu sunt o femeie ușor de iubit,
Poate de asta nu sunt iubită de mulți.
Nici tu nu ești tocmai ușor de iubit,
Dar cu toate astea tot te iubesc,
Și nu te iubesc așa cum ești tu,
Te iubesc așa cum sunt eu. ~
~ Odine ~


marți, 29 decembrie 2015

~ Cenușa care ninge ~

~ Suntem două entități nebune
Separate de nimic,
Doar aer și amărăciune,
Și un strop de foc anemic.

Eu sunt dor, tu ești dorință,
Eu sunt aer, tu ești foc,
Dar când aerul are absență,
Nici un foc, nu este foc.

Te aprinde câte-o pală,
De-o adiere plăpândă de vânt
Și arde doar o simplă coală,
Dar se stinge pe pământ.

Se întâmplă câteodată,
O scânteie să se aprindă,
După o frunză divorțată,
De-un copac, și-i lăcrimândă.

Toate vin și toate trec
Și te lasă-un foc mocnit,
Deși toate se întrec,
Să arzi necontenit.

Dar dacă nu e aer în iubire,
Orice flacără se stinge,
Și din atâta mistuire,
Se preface în cenușa care ninge. ~
~ Odine ~



duminică, 27 decembrie 2015

~ Religia mea, e iubirea ~

~ Pentru tine am învățat ce înseamnă răbdarea,
Pentru tine, am învățat să suport tăcerea...
Lasă-ți inima să fie religia mea,
Să o smulg din închisoarea asta a nimicului,
Să îi dau credința de a avea o altă rațiune de a trăi
Și nu-mi spune că nu am ajuns prea târziu
Să o provoc, să te provoc... să mă iubești.
Nu e nevoie să fii un om, e deajuns să fii uman,
Este nevoie să ai sentimente, să ai suficientă inimă.
Este nevoie doar să vorbești sau să fii tăcut,
Dar în special să știi să fii un bun ascultător.
Dar trebuie să știi un lucru, că va trebui să îți placă poezia,
Dimineața, păsările, soarele, luna, adierea vântului.
Va trebui să-mi respecți iubirea și durerea,
Să-mi vorbești în față direct, fără minciuni și fără trădări,
Și nu e nevoie să fii de primă mână, dar nici să fii second-hand.
Nu trebuie să fii pur, dar nici să fii vulgar.
Lasă-mă pe mine să fiu pură, dulce și atât de oarbă de tine,
Căci dragostea pentru tine e omniprezentă și totuși trece neobservată.
Pentru mine dragostea trece altfel, se simte altfel,
E o întreagă credință, religie, mod de existență esențială.
Pentru mine dragostea nu are timp pentru ea nu contează timpul, nu pleacă,
Nu se retrage, nu-și spune la revedere, dragostea e uneori invizibilă,
Dar este tot...tot timpul. Eu, tu, el, ea.... noi.
Dragostea este zbor de păsări, dar care nu uită drumul înapoi spre casă,
Se desfășoară, se redescoperă, dar se întoarce mereu la cuibul de la care a plecat,
Se păstrează un întreg, pentru tine, nu pe jumătăți sau bucăți.
Ea nu poate fi ruptă, dacă mai întâi înveți să o înmulțești în tine,
Dragostea nu e matematică, dar trebuie să fie exactă și precisă,
”Te iubesc” trebuie spus ca într-o oglindă, ca și cum ai spune pentru tine.
Dacă vrei să te convertești la religia mea, ești și vei fi liber ca pasărea cerului,
Vei afla religia unei iubiri nescrise, fără reguli, care trece dincolo de limită,
Dar care își are cuibul adânc ancorat cu rădăcinile, în miezul fertil al inimii mele,
O religie care umple sufletele, pentru că lumea e plină de suflete goale. ~
~ Odine ~


vineri, 18 decembrie 2015

~ ”Cap”- ești al meu, ”pajură” sunt a ta ~

~ Azi refuz să merg la pas cu ce e normal, vreau să dai iubirea cu banul
Nu vreau să știu nimic, ci să simt poezia, cu valori sau reguli.
Pentru mine poezia atinge sufletul, acolo unde naște bătaia inimii.
Azi îmi ești poet, crează o lume capabilă să întâlnească timpuri apocaliptice,
Scrie-mă atemporal, reinventează-mi ideea de adevăr, de frumusețe.
Adu-mi lumină în lumea întunecată a minții mele,
Ascultă-mi buzele ca niște frunze în foșnetul ploii,
Pune-ți urechea pe pământul pieptului și reține ticăitul interior,
Înțelege dragostea înaintea poftelor carnale,
Fii cântărețul sălbatic care devine mâna dreaptă a clapelor sufletului,
Treci dincolo de bariere și descrie granițele șoaptelor în dorințele trupului.
Îți simt degetele cum îmi cartografiază pielea,
Îți simt degetele cum citesc dorințe, care sfidează voia mea,
Îți simt degetele calde care aleargă nebune
Și ard tot ce ating și sfințesc iubirea spălând-o de păcate.
Mă simt ca un fulg de zăpadă care se topește la orice gest al tău,
Dar care nu moare ci devine apă fierbinte.
Mâna ta ca o pană se oferă ca un sacrificiu pielii mele,
Comunică cu ea în limbaje nenumărate, cu subtitrare, precise,
Îmi câștigi sufletul prin simțuri, ești alchimistul perfect.
Suntem două flăcări vii, îndrăgostite care ard
Și care-și consumă focul prin foc, două suflete luminate de pasiune,
Care transformă noaptea în versuri de dragoste și fac dragoste prin poezie,
Inima ta în pieptul meu, inima mea în pieptul tău,
Ne invadăm contopindu-ne și ne ocupăm spațiile goale,
Cu tot ceea ce ești, cu tot ceea ce sunt,
Cu toate simțurile în alertă, gust, miros, auz, văz
Și te ating și mă atingi.
Sunt femeia cu toate visele secrete din lume,
Care vrea să te înconjoare și să te învăluie,
Vreau doar să te trăiesc, să te respir, să te simt,
Să te miros, să te privesc și să ne jucăm împreună.
În noaptea asta hai să dăm cu banul. ”Cap” ești al meu, ”pajură” sunt a ta. ~
~ Odine ~


joi, 17 decembrie 2015

~ Cine te crezi? ~

       ~ Încă o dată istoria se repetă. Vechiul cerc vicios: atunci când în cele din urmă îți arăt interes și dragoste,  începe ignoranța. Tortura se întoarce, în ceva ce era dorință. Facebook-ul te asaltează cu mesaje care te fac fericit că ți se dă atenție, când în realitate este o formă patetică de mentenanță, pentru că oamenii au tendința de a crede că speranța și voința de a te face să trăiești ceva ceea ce este o formă de întreținere patetică a unei fericiri inexistente.
       Asta este ceea ce faci tu, insiști, persistând în greșeală și sperând că deznodământul e altul. Dacă nu sunt suficient de bună pentru tine, asta e, ești liber, însă nu arunca în cârca mea vina, cât timp eu port povara, nu tu. Dacă o alta crezi că e mai bună ca mine, iarăși ești liber, dar mă tem că ochii tăi sunt legați de pasiuni rătăcite. Nu te-a ținut nimeni legat și nici nu o voi face eu. Dar cine te crezi tu, să mă găsești neatractivă, când nici măcar nu m-ai privit cu sufletul ci doar cu ochii? Cine te crezi să îmi spui să îți înțeleg mizeriile în care te scalzi și să îmi ceri mie să mă scald în ea?
        Cine te crezi că mai bine mă lași să vorbesc cu mine însămi, să fac față dorului, a durerii și să mă lupt singură cu ea, când știi că totul se trage de la tine? Știi ce înseamnă disconfortul de a fi respins? Să aprinzi inima unui om de dragoste, apoi să îl lași să se descurce singur cu ea? La urma urmei, cine te crezi?
        Ce crezi tu despre tine, când tot ceea ce am visat vreodată îți ofer ție mereu? Și încercarea de a salva de la moarte o relație pentru care tu nu ai făcut niciodată nimic? Iar tu să insiști în întâlniri cu persoane doar atunci când ție ti se pare confortabil?
        Ceea ce vezi tu frumos în interior nu e ceea ce vezi cu adevărat. Nu cere să fii tratat așa cum ai vrea să fii tratat, ci așa cum meriți. Încetează să mai crezi că ți se cuvine să primești șanse, când tu nu apuci șansa aia. A vorbi e ușor, știu, dar practica te omoară. Da, vei găsi mereu persoane care să creadă în tine și în fața aparent blândă, a lupului din spate. Dar la final toți vom avea oamenii care îi merităm să îi avem de partea noastră.
        Nostalgia te va lovi și pe tine din când în când, dar o să te obișnuiești cu ea, cum și eu m-am obișnuit. Acum ești pe val, îți permiți să alegi ca o găină într-un depozit de boabe, te lăfăi și guști, apoi scuipi. Te umfli în pene și ai impresia că totul ți se cuvine, lovești și te faci că nu vezi, te identifici cu o persoană care în realitate nu există. Până într-o zi, când vei realiza că nu mai contează cine crezi tu că ești, ci ce vor crede alții despre tine că ești. ~
~ Odine ~

miercuri, 16 decembrie 2015

~ O dragoste care să nu mai plece ~

      ~ Ți-am spus că eu nu mai accept faptul că îți face plăcere să te plimbi din pat în pat și te-am lăsat liber. Nu pot să sechestrez oameni, pentru că nu m-ar ajuta cu nimic să țin pe cineva pe pământ, când tot ce vrea este să zboare. Dar să nu te mai întorci la același cuib de pe pământ, pentru că o să îl voi destrăma. Fir cu fir, pai cu pai, sârmă cu sârmă, din tot ce a fost clădit.
      O să îți dau un sfat, dragul meu. Știu că unele filosofii de viață ale mele sunt cam strâmbe și bla bla-urile astea te plictisesc, dar nu poți trata oamenii ca pe niște portofele ticsite de bani, de unde te servești după bunul plac, pe simplul motiv că nu îți aparțin, banii ăia de acolo nu i-ai muncit tu.
       Ca să îți obții dreptul de a te servi ca din propriul portofel trebuie să pui acolo. Sentimente, muncă, lacrimi, dragoste, dar reală, nu ”te iubesc-uri” false și chiar și atunci, nu poți lua totul ci o mică părticică, restul lași. Dar trebuie să pui și înapoi, pentru că nici ție nu îți convine când cineva vine și își bagă nasul în portofelul tău. Sari ca ars, pentru că îți deranjează dezordinea din mintea ta. Însă tu o faci, fără să-ți pese că ceea ce rămâne în urma ta, e un portofel gol de absolut orice.
       De atâtea ori ți-am repetat că nu te voi întoarce din drum și nici nu te voi opri cu un strigăt. Dar nici să mai vin să curăț mizeria pe care alte chiriașe au lăsat-o acolo. Nu voi mai curăța molozul, uleiul candelelor arse prost. Nici geamurile nu le voi mai șterge, pentru a îți lăsa lumina soarelui să pătrundă în colțurile întunecate ale camerei sufletului tău. Pentru că nu îmi mai ești de folos. Nu poți să mă inviți în aceiași cameră unde nu e decât durerea unor relații moarte. Am făcut de mult prea multe ori curat, pentru că am vrut să rămân acolo. Dar ești atât de frustrat de neîmplinirile vieții încât pleci de fiecare dată în altă direcție, iar eu rămân acolo într-o cameră plină de fantome, care mă întreabă pe mine ”de ce le-ai ucis?”. Oamenii nu sunt lucruri pe care să le înghesui într-o geantă. Încheie cu trecutul și apoi caută-mă.
       Nu poți căuta fericirea în același loc unde ai pierdut-o. Ca o iubire să funcționeze e nevoie să nu mai amesteci oalele sparte cu cele bune. Alea trebuie aruncate definitiv, cu tot cu trecut. Pentru că dragul meu, în viață nu ai nevoie de cineva care să vrea să rămână acolo pentru totdeauna, ci de cineva care să nu vrea să mai plece niciodată. ~
~ Odine ~

marți, 15 decembrie 2015

~ Mărturisesc că mi-e dor ~

       ~ Nu pot spune că nu te-am văzut. În unele zile îmi dau seama că ești peste tot. Chiar ieri, acasă după o zi plină, ți-am simțit din senin parfumul, pesemne că mintea îmi joacă feste. Chiar și nicotina, îmi calmează anxietatea. E ca și cum aș trăi în fiecare zi, re-trăind fiecare zi.  Și cu toate că unele dintre amintirile tale sunt prea grele pentru pieptul meu slab, nu pot să scap. Ești ceva de neatins în mine. O parte a unui întreg, orice ar fi. Ești parte din viața mea, chiar și atunci când mă uit în oglindă și mă văd. 
       Uneori mi te aduc aminte, fără durere, vinovăție, dor sau pasiune. Aș vrea să-ți spun, ia amintirile și du-te. Nu vreau nimic, nu am nevoie de nimic, doar pleacă. Ca inima mea după atâta timp să respire libertatea. Să deschid aripile și să mă îndrept spre alte cuiburi. Dar îmi deschid pieptul și întotdeauna te găsesc acolo. Nu te condamn, nu dau vina pe nimeni, doar că mă năpădesc amintirile.
     Mărturisesc că mi-e dor. Întotdeauna a trebuit să muncesc eu să te țin aproape de mine. De la prima oră a dimineții, până la prânz și mai apoi seara a trebuit să-ți șterg praful trecutului care se așternea de fiecare dată, cu fiecare ocazie pe noi. Apoi gândurile negre noaptea mă dărâmau cumplit, iar a doua zi eram obosită dar o luam de la capăt. Până în clipa în care ți-am cedat frâiele relației ție. Atunci a început să se scufunde puțin câte puțin bărcuța aia care ne ținea deasupra apei, asta pentru că ție nu ți-a plăcut niciodată să depui efort și ai fost învățat să fii acolo în umbră cu vorbele, dar alții să o facă în locul tău.
       Nu știu ce am văzut în tine, sau ce am vrut să văd în omul din tine. Cred că mai degrabă a fost o proiecție a ceea ce am simțit, cât am putut vedea în tine și astea m-au fascinat. Am vrut doar să fie pace între noi, dar tu ai vrut să îți fie dată pace. Am învățat că trebuie să te las în dorința ta de căutări și aventuri. Dar amândoi știm că ai nevoie de un umăr pe care să îți plângi dezamăgirile, după fiecare regăsire. Și că din când în când ai nevoie de anumite favoruri, iar atunci pleci după ce îți încarci bateriile. 
      Nici eu și nici tu nu ne-am schimbat. Eu locuiesc în același loc, am același număr de telefon, ceașca mea de cafea. La fel și tu, ești același și același vei rămâne, pentru că îți e greu să te smulgi din viața rătăcită pe care o duci. Îți e destul de comodă, mai ales că se găsesc amatoare să facă pentru tine, ceea ce ar trebui să faci tu. Mi-aș dori să te schimbi, așa cum îmi spui mereu, că mai ai nevoie un timp, apoi se vor liniști toate apele. Dar eu nu mai cred asta, pentru că odată ce ai învățat să vâslești în furtună, nu poți trăi în ape liniștite. Atât.... doar că.... vreau să îți mărturisesc.... că mi-e dor. ~
~ Odine ~

duminică, 13 decembrie 2015

~ Pentru că te-am iubit și te voi iubi pentru totdeauna ~

       ~  De la prima vedere a ta inima mea a bătut pentru prima oară altfel, mult mai puternic, mai aritmic și am știut de atunci că e altceva ce fusese până în acea clipă. Ai fost prima iubire, chiar dacă nu a fost mereu cu pasiune, dar a fost o dragoste nebună. De prima oară când te-am întâlnit, am știut că te-am iubit dintotdeauna, dinainte de a te cunoaște, înainte de primul sărut, înainte de tot.
       Am recunoscut acea privire care m-a captivat, acel parfum ce l-am avut în minte m-a învăluit ca o vrajă. La fel de ușor a fost si cu conversațiile noastre, zâmbetele și râsetele aparent fără motiv. O iubire ca un torent, care a zguduit toate măruntaiele. Am luat promisiunile tale, fără pauză, dar mi-au solicitat inima prea mult.
        Chiar și așa, când am simțit că mor din dragoste pentru tine, ai plecat speriat oarecum și mi-ai spus să înțeleg că ai nevoie de acea plecare. Și te-am lăsat să pleci, să te separ de mine, dar niciodată din inimă. A trebuit să învăț să trăiesc fără tine, fără a te avea la cină, fără să fii acolo când am nevoie de tine, dar nu am putut lăsa amintirea ta din gândurile mele, sau mirosul tău din mintea mea. Ești în afara corpului meu, dar mereu prezent în visele mele.
        Am învățat că dacă vreau să te găsesc, trebuie doar să închid ochii și ești acolo, dar din păcate fără a fi palpabil. Dar dincolo de toate nenorocirile trăirilor mele interioare, există un vis, un moment real dintre mine și tine și cine știe, un astfel de moment pentru eternitate. Pentru că te-am iubit și te voi iubi pentru totdeauna. ~
~ Odine ~

joi, 10 decembrie 2015

~ Dragul meu pod către inimă, ~

~ Astăzi, trebuie să te vorbesc de rău.
Toată lumea îmi spune că ești putred și că ar fi cazul să te dărâm
Și să construiesc altul în locul tău,
Unul mai modern, mai trainic și chiar mai frumos.
Într-o mare măsură sunt de acord,
Dar nu cred că ești putred, ci doar slăbit
Și accept să schimb toate bucățile slabe din tine,
Să te întăresc și să te fac puternic.
Pertinent ar fi să încep cu cei care te-au făcut slab,
Cei care au falsificat medicamentele și te-au diagnosticat greșit,
Cei care te-au construit cu sentimente false
Și te-au făcut să crezi că poate fi sigură trecerea pe tine,
Pentru că de plătit, să știi că am plătit enorm,
Pentru construcția ta și am vrut să fii cel mai măreț și trainic pod din lume.
Mi-a spus că ”el” este cel mai bun arhitect din lume,
Cel mai bun tehnician și constructor al unui pod de iubire.
Mi-a promis că un alt pod mai minunat ca tine,
Nu va mai exista vreodată, dar m-a înșelat.
Între timp mi-am rupt genunchii pentru noi,
Să te țin funcțional și să nu te distrugi de tot,
Am cerut verificări și controale dar nici unul nu ți-a știut valoarea...
Te-am vrut înapoi, întreg, ca la început, 
Problema este că nici un maestru nu te-ar mai face ca atunci,
De atunci s-au infliltrat și ucenici care ți-au făcut mai mult rău,
Au profitat de tine și ți-au aplicat cele mai dureroase tehnici,
Ți-au tăiat tendoanele cu minciuni, ți-au spintecat pieptul fără milă,
Spunându-ți că le vor coase mai târziu.
De fiecare dată, ”el” venea, controla dacă se mai poate trece,
Mai punea câteva speranțe și iar pleca,
Dar nu te făcea mai zdravăn, față de cum erai.
Încep să cred că a fost greșit de la bun început,
Să îi permit să ne viziteze atâta timp.
A fost atât de trist când am văzut starea ta reală,
M-a dezorientat total și am sperat că medicamentele te vor ajuta.
Am încercat tratament după tratament,
Zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună,
Dar toate au fost tratamente nepotrivite pentru tine
Și erau menite parcă, să te distrugă și mai rău.
Am optat pentru o măsură provizorie,
Niște vopsea pentru suflet și lumini pentru minte,
Iar marele artist să te cârpească cu alte bucăți de carne,
Să aducă alte picioare, care să te tot calce și să te murdărească.
Adevărul este că nu avea timp de tine,
Tot încerca să construiască alte poduri, prin alte locuri,
Toate la fel de șubrede ca tine, sau și mai șubrede,
Care la prima vizită a unui râu învolburat se vor dărâma.
Dar ce contează asta pentru el? El și-a luat banii,
Așa că, ce ar urma după el, potopul, nu l-ar afecta.
Pentru asta sunt de acord să preiau eu controlul asupra ta,
Să interzic tuturor să mai treacă pe tine până nu vei fi intact,
Să încerc să te repar așa cum pot, bucată cu bucată,
Iar dacă vom cădea, vom cădea împreună. ~
~ Odine ~ 

marți, 8 decembrie 2015

~ Suferința este cea care ne dă putere și ne face să creștem ~

       ~ Astăzi am decis să nu mai sufăr pentru tine. E nedrept să sufăr numai eu, în timp ce tu ești cel care greșește mereu. Voi continua să spun adevărul chiar și când nu îl vei cere, pentru că nu am de gând să te mai protejez cu nimic. Nu intenționez să îți spun despre luptele mele care se dau în mintea mea, pentru că nu le-ai putea înțelege. Și nu e vorba de complexitatea gândurilor mele, dualitate mea sau îndoielile cu privire la orice sentiment din lume. 
       N-am să vorbesc despre slăbiciunile mele și nesiguranța mea. Poate o să-ți spun de câteva ori despre tristețea mea, dar nu pentru a câștiga un pic de afecțiune. Nu este nevoie să știi că pentru mine ești o lume întreagă, pentru că ar fi stupid dacă în atâția ani încă nu ai înțeles asta. Tu nu vei înțelege niciodată înclinația mea pentru mine de a te expune în cuvinte scrise tot timpul, oriunde. Mult mai puțin că scriu despre tine acum. Și nu cred că e lipsă de considerație faptul că am împărțit asta cu atâția oameni.
         N-am să-ți spun că ocupi toate colțurile patului, că pătura e mult prea mică, pernele prea puține și spațiu este infinit. Îmi ocupi mintea în fiecare secundă din zi. Acum, nu accept mai mult. Nu mai pot accepta nimic pe jumătate și incomplet, deoarece toate jumătățile astea nu îmi permit să merg mai departe. Nu pot accepta că până și somnul îmi este aproape un protest și că vine numai dacă are chef.
         Pe cât ești de liber cu viața ta, pe atât de posesiv ești cu gândurile mele. Când vreau să te scot de acolo, inima bate din picioare nervoasă și încăpățânată vrea să aibe ultimul cuvânt. Cred că voi doi ați făcut un fel de pact al diavolului și asta e vina mea că ți-am dat-o fără nici un drept de a o mai controla.
        Acum am crescut. Nu mai sunt cea pe care ai cunoscut-o acum câțiva ani. Nu te voi opri din nimic din ce vrei să faci și nici să pleci. Nu voi plânge pentru ce a fost și nici nu îmi mai fac probleme pentru ceea ce va fi. Timpul care mi-a mai rămas, este ceea ce îmi va da Dumnezeu. E adevărat că de-a lungul anilor inima mea a suferit pentru orice pierdere, dar o inimă care este perfectă, intactă este o inimă care nu a trăit bucuria de a fi imperfectă. Suferința este cea care ne dă putere și ne face să creștem. ~
 ~ Odine ~


vineri, 4 decembrie 2015

~ Locul tău este în stomac, nu în inimă ~

~ Locul tău este în stomac, nu în inimă.
Am înghițit atâta foame și disperare,
Și am devorat fiecare cuvânt al tău
Ca pe ultima îmbucătură a unei mese regale.

Ți-am gustat cu atâta atenție gustul,
Am simțit fiecare condiment de pe corpul tău,
Fiecare aromă și fiecare strop de sudoare,
M-ai întors de pe o parte pe alta să-mi macerezi sufletul.
 
Am sorbit unul câte unul din puținele gesturi ale tale,
Am stat și m-ai fiert lent într-o baie de aburi,
În așa fel încât să intre parfumul tău în porii mei,
Să-mi invadeze nările și să-mi lase gustul pe limbă.

Am plătit atât de scump combustibilul
Care m-a încălzit la foc mic,
Am memorat toate ingredientele iubirii
Și am scris rețeta fiecărei porții.

Toate astea mi-au dat indigestie,
Mai multe linguri de cuvinte nu vindecă,
Cocoloșul ăsta din stomac, pumnul ăsta fără mână
Mai multe săruturi nu fac bine la inima asta care arde
Și care-mi transmit insistent arsurile și la stomac,
De-acolo începi să mă devorezi, până-mi ajungi în minte,
Sub pleoape, sub piele, în inimă
Și din inimă, sub vene. ~
~ Odine ~


miercuri, 2 decembrie 2015

~ Pentru ”a fi” sau ”a nu fi” oricine ~

~ Eu sunt nimeni, sunt toată lumea și toată lumea sunt eu.
Dar de cele mai multe ori nu vreau să fiu nimeni,
Ci vreau să fiu cineva doar pentru tine.
Și sunt, dar vreau să fiu fără compromisuri,
Fără piedici, fără scuze, fără așteptare și fără a fi nevoită să pierd,
Să pierd bucăți de vise, pentru bucăți de viață.
Nu vreau să fiu cireașa de pe tort, ci tot tortul,
Cu tot cu glazură, blat, cremă și frișcă.
Să fiu poetul care învață să iubească iubind,
Iubind și mai mult decât știe să iubească,
Cu schimb de experiență, emoții, conflicte și sentimente.
E un risc să ai curaj să-ți permiți să trăiești toate astea autentic,
Pentru că poți plăti, sau să-ți vezi fericirea mult așteptată.
Se dă și se primește egal,
Dar trebuie să fii disponibil și cu sufletul
Și să profiți chiar și de lucrurile mai puțin bune care se întâmplă.
Ființele umane sunt îngeri doar cu o aripă
Pe care trebuie să o folosească acoperindu-l pe cel care îl iubește,
Altfel nu va putea niciodată să zboare.
Încercând să acopere o lume sau o parte din ea,
Nu va face decât să-l lase descoperit pe celălalt.
Iubirea nu e o marfă ieftină în piața relațiilor dintre oameni.
Să ceri mai multă iubire, iar atunci când o primești,
Să o consumi în grabă fără ca ea să fii ajuns la propriul adevăr
Și toate acestea numai pentru a trece oferta următoare.
O iubire pură poartă forța unei revoluții în această lume nedreaptă,
Iar cei care cred în ea, trebuie să aibă încredere în puterea ei de transformare.
Dacă nu ești liber să te schimbi și să crești,
Ești sortit eșecului emoțional,
Pentru că nu vei putea fi cineva pentru toată lumea,
Căci vei ajunge ca lumea să nu mai fie a ta.
Eu vreau decât să fiu nimeni pentru lume și cineva pentru tine,
”A fi” nimeni pentru alții și ”a nu fi oricine” pentru tine. ~
~ Odine ~

duminică, 29 noiembrie 2015

~ Femeile au ucis cavalerismul ~

~ Nu am nevoie de nimeni să-mi plătească factura la restaurant, îmi pot permite să plătesc și singură...
Nu am  nevoie de nimeni să-mi cumpere flori, muncesc și îmi pot cumpăra toate florile din lume...
Nu am nevoie să mi se sărute mâna, pot la fel de bine să strâng mâna unui domn într-un salut puternic...
Nu am nevoie de nimeni să-mi potrivească scaunul atunci când mă așez la o masă, sunt perfect capabilă să mi-l așez și singură...
Nu am nevoie de nimeni să-mi deschidă portiera mașinii când intru, am două mâini și le pot folosi să deschid o ușă.
Da pot să le fac și singură toate astea, dar îmi place când le face cineva pentru mine,
Sunt femeie și femeile știu să primească aceste lucruri mici și delicate și fără prea mare isterie.
Îmi place să fiu răsfățată de sexul masculin,
Îmi place să simt cum bărbatul din spatele meu îmi așează scaunul cu mâinile tremurânde,
Îmi place să mi se aducă flori în dar, fie și o floare de câmp, căci mă simt respectată,
Dacă un bărbat vine pe partea mea, să îmi deschidă portiera, nu mă simt amenințată
Și nici feminitatea mea nu scade și nici nu crește mai mult decât este.
Este o minciună sfruntată precum că în zilele de astăzi de femeile nu mai așteaptă astfel de gesturi delicate, fără nici o obligație desigur,
De ce să mă priveze cineva de un sacou pe spate, într-o seară răcoroasă și cu un vânt rece?
Sunt de acord să fiu așa ”slabă”, dacă asta înseamnă să fiu îngrijită cu dragoste.
Însă în ziua de astăzi e greu să mai găsești un adevărat cavaler,
Iar vina în mare parte aparține femeilor, da da nouă femeilor,
Noi am ucis cavalerismul cu dorința de a deveni mai puternice decât bărbații,
Am ajuns să devenim mai masculine decât bărbații,
Am uitat de rochii și am îmbrățișat pantalonii.
Nimic nu e mai ridicol ca o feministă care joacă dement o blândețe masculină,
De a bea până cazi sub masă, a râgâi zgomotos, sau a te scărpina într-o zonă în văzul tuturor.
Dacă ne-am opri din a ne plânge de lipsa manierelor și a curtării sexului masculin,
Ar trebui să devenim profesori mai buni ca mame, surori, bunici, mătuși, băieților noștri 
Și implicit fetelor, spunându-le că nu trebuie să accepte orice mojicie din partea unui bărbat oricât de mult ar iubi.
La fel cum femeile spun că e normal să fie puternice și să accepte funcții de conducere,
La fel de bine e timpul să li se pară firesc să fie și copleșite, e timpul să fie tratate cu bunătate și romantism,
Pentru că, eu cred că dacă am lăsa uneori să fim tratate ca niște femei care își doresc gesturi de tandrețe,
Lumea ar deveni mult mai plăcută de-a lungul vieții noastre. ~
~ Odine ~

vineri, 27 noiembrie 2015

~ Uneori ce începe cu iubire, se termină cu durere ~

     ~ Mai mereu încercăm să facem să funcționeze o relație, ceva la care am aderat cu inima întreagă dar se termină cu ea în bucăți. Vom încerca să ne schimbăm, pentru a ne îmbunătăți viața, facem compromisuri, dar de obicei se încheie întotdeauna pe același drum. 
     Începem cu dragoste, cuplul fericit care iese împreună, petrece timpului liber, stam împreună, ne iubim împreună, dar câteodată ajungem să ne iubim și separat, cu alți oameni.
   Încercăm să suportăm asta, pentru un timp păcălindu-ne că toate vor reveni la normal, normal anormal. După un alt timp ceva se schimbă, pasiunea și dragostea își pierd puterea, lucrurile frumoase care s-au întâmplat în trecut se evaporă și apare finalul însoțit de lacrimi și suferință.
   Apelăm la toate forțele care le avem pentru a crea o lume în care nimic nu merge bine, lucrăm neobosit să ajungem la capăt, dar toate astea ne istovesc și mai rău, iar deznodământul tot același va fi. Degeaba vom încerca să fim ”unici” pentru cineva, care se dovedește a nu fi cel mai bun lucru pentru noi și asta pentru că nu și-a dorit ceva unic, ci ceva banal.
    Eu cred în dragoste. Cred în dragoste, chiar dacă până ajungi la ea, uneori trebuie să treci și prin durere. Durerea este inevitabilă. Iubirea mișcă lumea, chiar dacă avem impresia în timpul dezamăgirii că ea stă pe loc.
    Și așa ne pierdem  somnul, ne pierdem harul, ne pierdem calea, dar pierdem și cheia fericirii, orbecăind după niște firimituri din pâinea trecutului, care le-am presărat în speranța că așa nu ne vom pierde și că ne vom hrăni cu rămășițele de iubire mucegăită. Ne pierdem pe sine, frazele, pierdem aproape totul, căutând ceva ceea ce este deja pierdut.
     Nu suntem decât suma alegerilor noastre, dar de asemenea și a renunțărilor. E nevoie să moară eșecul și frustrarea, să revii la viață. Este necesar să mori de mai multe ori în viață, să-ți pierzi frica de a îl pierde pe celălalt și atunci, în cele din urmă, ai crescut.
   O iubire care nu mai hrănește sufletul trebuie îngropată precum grâul. Bobul ăla va muri, dar din el va crește un altul, care va rodi la rândul său mai multe boabe, ce vor hrăni nu numai sufletul tău, ci și a celor dragi ție. Din el vei plămădi pâinea iubirii. Iar o pâine crește cu bătăi de inimă și este udată cu lacrimi de dezamăgire, dar când este și frământată cu durere și suferință, va deveni cea mai fragedă pâine, care-ți va fi hrană până la sfârșitul vieții. ~
~ Odine ~

miercuri, 25 noiembrie 2015

~ Nu greși continuu, fără să înveți ~

  ~ Lasă-mă să-ți spun ceva, oamenii nu sunt cu siguranță perfecți. Nu se nasc perfecți și imperfecți continuă să fie până la sfârșitul vieții lor. Ar fi ceva cumplit să fim o lume plină de oameni perfecți, care nu se schimbă cu nimic toată viața lor, așa că trăiască imperfecțiunea noastră.
   Suntem născuți să învățăm împreună toată viața, să facem greșeli, să le îndreptăm, să redirecționăm poteci, să inventăm altele, să aducem ceva nou. Scriem și ștergem mereu, lipim din nou și din nou, ne pierdem în imensitatea greșelilor noastre, dar așa tindem spre perfecțiune, asta e calitatea cea mai mare a unui om.
     Dacă vei face mereu numai lucruri extraordinare, nu vei primi aplauze. Când greșești ești criticat poate, dar când te îndrepți primești toate aplauzele. Dar când insiști să dai mereu cu oiștea în gard și să sari din greșeală în greșeală, e altă problemă. Nu mai e vorba de imperfecțiune, ci de prostie. Asta înseamnă că tot de vrei de la viață este să înveți cum să tot greșești, în nici un caz să îndrepți greșelile și atunci nu faci decât să îți pierzi timpul ție însăți. Să mergi mai departe este să fii deschis la noi modalități de învățare și îmbunătățire, nu tâmpire.
    Cea mai rea parte a vieții este cea în care simți că nu trăiești suficient de intens sau în debordant, că ești pe partea superficială a plajei, unde apa mării atinge doar picioarele de teama de înec sau neștiind cum să înoți. Dar viața, de asemenea, este o mare deschisă fără sfârșit. Și dacă nu riști să devii mai bun, nu vei rămâne decât cineva superficial, nu complet.
    Nu tot ceea ce faci trebuie să fie perfect, dar ai șansa să trăiești lucruri care nu ți le-ai imaginat vreodată că le poți trăi și asta înseamnă de a le trăi fără a avea mereu cucuiele greșelilor. Te lovești cu capul o dată, dar dacă te vei lovi continuu, o să pierzi harul învățării. ~
~ Odine ~

marți, 24 noiembrie 2015

~ Am învățat că e imposibil să lipești ceva, atunci când s-a făcut praf și pulbere ~

      ~ Astăzi am stat și am reflectat bine. Cred că am fost o naivă, care credea că în spatele oricărui om cu trăsături rele, exista și o parte bună. Poate ar trebui să îți mulțumesc, să îți mulțumesc că m-ai învățat că nu toată lumea are o parte bună. Îți mulțumesc pentru că ai fost una din lecțiile mele de viață, deși nu mi-aș fi dorit niciodată să fii.
       Nu mai sunt supărată pe tine, încep să nu mai simt durerea sau rana, ci să îmi fie milă. Când îți vei da seama că nu ești cine pretinzi a fi, va fi clipa de lovitură dură pentru tine și sper că atunci vei înțelege că dragostea e mai mult decât o noapte de sex. Când te vei trezi că toate ”achizițiile” pe care le-ai făcut și încă le faci, sunt doar o pierdere din viață, vei dori să dai orice numai să îți iei timpul înapoi. Îmi pare rău să văd că nu vrei iubit și nici să te simți iubit, decât cu un surogat de iubire superficială, în care ești atât de prins. Tu nu vei știi niciodată ce înseamnă ”frumusețea iubirii”, pentru că ești axat pe "frumusețea" de a folosi oameni.
       Oricâte aș face pentru tine, cred că mă vei răni mereu. Cred că vei rămâne la fel o viață întreagă. Mereu vei călca încrederea care ți-o acord, deși tu te simți îndreptățit să îmi ceri încredere. Oricât de mult aș încerca, vom termina în același mod, cum o terminăm de fiecare dată, tu în patul alteia, eu cu nasul în perna plină de lacrimi.
      Nu mai încerca. Pentru că eu nu mai vreau. Nu mai vreau această lipsă de dragoste. Lipsa asta de voință din partea ta. Voința ta este să dai totul la început, cele mai bune momente pentru a câștiga inimi. Dar voința asta este de moment, faci ce faci și apoi gata. Ora cuceririlor, a fericirii infinite, dorul, se sfârșește într-o parte și apoi te îndrepți spre o alta. Și așa va fi mereu, un cerc unde vom petrece timpul încă o dată și încă o dată, până când cercul se va sparge.
      Nu am nevoie să-ți aud vocea, ca să știi că m-ar calma dintr-o dată. Nu am nevoie de ani să tot cad din dragoste. Dar nici nu am nevoie de altcineva, când știi că ești de neînlocuit. Cu tine am învățat că e imposibil să lipești ceva, atunci când s-a făcut praf și pulbere pe podea. ~
~ Odine ~

luni, 23 noiembrie 2015

~ Este egoism, dar e dragoste ~

        ~ E egoism, dar este încă dragoste. Este dragoste, dar nu este suficient. Nu vreau să-mi răspunzi la toate întrebările și nici nu vreau să știu de fiecare dată cum a fost ziua ta. Nu vreau să te plângi la mine mereu când ți-e greu, căci nici bucuriile nu le împarți toate cu mine. Nu am nevoie să mergi alături de mine întotdeauna, dar când vreau îmbrățișarea ta, nu vreau să fii ocupat.
        Nu trebuie să te simți vinovat, dar nu mai vreau să am încredere în tine și nici nu îți cer ca tu să ai încredere în mine, în acea parte diabolică ce te-ar putea distruge în clipa următoare. Nu am nevoie să mă consolezi atunci când am nevoie să plâng, ceea ce vreau este să nu mă mai faci să plâng. Vreau să-mi fac planuri de viitor și vreau să faci parte din ele, dar dacă nu vrei, nu vreau nici eu să vorbesc cu tine despre viitorul meu.
        Nu am nevoie să rămân lângă mine plângându-te de viața ta și de cât de nesigur ești pe tine. Vreau să fiu lângă tine alături de poveștile tale, de fericirea ta, de râsul tău. Îmi pasă de tine pentru că te iubesc. Vreau să te iubesc pentru că te iubesc, nu pentru că am nevoie de tine și nici tu nu vreau să ai nevoie de mine.
        Dacă vrei să fii singur, nu face promisiuni. Nu vreau să te mint. Nu vreau să mă mai minți. Deși a trecut atâta timp, m-am obișnuit să respir cu un singur plămân fără tine. Viața merge mai departe și fără tine, chiar dacă pe jumătate, să trăiesc pe jumătate, să simt pe jumătate. Și mi-e dor de viața întreagă, dar nu pot fără tine, însă nici nu mai pot spera în îndreptarea ta.
        E egoism, dar e o stare de prea plin sufletesc. Oricine își poate transforma inima și sufletul într-un cântec frumos, sau într-un zgomot dement. Mi-am simțit de prea multe ori inima în zgomot infernal și sub semnul întrebării, întrebată dar cu nici un răspuns pentru a îi calma emoțiile. Și indiferent de circumstanțe și distanță, acolo în pieptul meu este iubire, dar până atunci, aici sau acolo, orice va fi menit să fie, va fi într-o zi. ~
~ Odine ~

sâmbătă, 21 noiembrie 2015

~ În clipa asta cineva se trezește și cineva închide ochii ~

~ În clipa asta cineva se trezește și cineva închide ochii pentru a dormi,
Unul trăiește realitatea sau un altul visează....
Cineva umblă fără țintă pe stradă, sau cineva stă trist într-un colț...
În momentul ăsta un cuplu discută despre locul de muncă,
Sau un altul se sărută sub clar de lună...
În clipa asta cineva se luptă pentru pace, sau altcineva ucide,
Un bătrân spune unui copil ”bine ai venit pe lume”,
Iar un copil își ia rămas bun de la un bătrân...
În acest moment un cuplu face dragoste, sau un altul se desparte,
În clipa asta cineva își vinde trupul,
Iar un altul dă bani pentru a cumpăra medicamente să se însănătoșească...
Acum cineva îmbrățișează de dor și dragoste,
Iar un altul lovește pe cineva din supărare....
În acest moment cineva este îndrăgostit nebunește,
Iar altcineva este abandonat cu mintea pierdută...
În clipa asta cineva trăiește experiența magică a nașterii,
Iar un altul este aluat cu ambulanța și dus spre camera de urgență.
Asta e viața, în același timp se întâmplă ceva bun și ceva trist,
Cineva se trezește să înceapă o nouă viață,
Iar altul îi închide odată pentru totdeauna,
O ușă se deschide, iar una de închide,
Soarele apune și răsare luna,
Se termină noaptea, pentru a începe o nouă zi. ~
~ Odine ~

luni, 16 noiembrie 2015

~ În focul dorului m-am stins cu marea sărată a lacrimilor albastre ~

~ Astăzi permiteți-mi să-ți gust pielea cu buzele mele, 
Căci a iubi fără timp, fără măsură e rațiunea mea. 
Permite-mi doar să fac parte din visele tale 
Și între săruturi, îmbrățișări, să le facem realitate.
Am sute de suspine salvate care-ți poartă numele,  
O colecție de parfumuri pe care le cunosc  
Și dorința de a descoperi toate secretele tale,
Bucurându-mă de gustul săruturilor tale
Și îmbătându-mă cu parfumul pielii tale.
Astăzi permite-mi să mor în focul  inimii mele,
Cu mâinile neliniștite care te caută neîncetat,
În timp ce fluturii mei se agață de lumina ochilor tăi.
Setea mea este sărată numai din nectarul buzelor tale,
Iar inima mea e doar o pace dulce, după un război sălbatic.
Ai fost lacrimile mele, zâmbetul meu și bucuria de a doua zi, 
Ai fost iubirea din deșert, pasiunea în agonie  
Și am coborât în flăcările Iadului pentru tine,
Am ars nestinsă în focul dorului nebun
Și m-am stins cu marea sărată a lacrimilor albastre.
Astăzi sufletul meu scrie versuri cu aromă,  
Astăzi sufletul meu este plin de tine,  
Unde locuiește tristețea profundă,
Ce se sprijină doar în lumina zorilor.
Inima mea a știut din momentul în care s-a pierdut în mare,
De câte ori buzele au rostit numele tău
Și de câte ori mi s-a rătăcit sufletul într-un oftat.
Ai fost diferit, o furtună, ape agitate,
Cer furios și uneori o durere chinuitoare,
Ai fost cel mai frumos dar dat de viață,
În Iadul ei am fost în flăcări dar și fericită
Și am cunoscut fiecare demon și locul unde s-ar putea odihni. ~
~ Odine ~

duminică, 15 noiembrie 2015

~ Trebuie să te confrunți cu cele mai dificile bătălii, ca să te cunoști pe tine însăți ~

      ~ Sunt zile în care te simți ca într-un roller coaster, când jos în hăul prăpastiei, când pe culmea curcubeului, sau când totul pare pus la locul lui, ca o masă frumos aranjată, se întâmplă ceva și în clipa următoare totul se răstoarnă și rămâne numai mizerie și vase sparte.
      Când acest roller coaster se oprește, nici euforia, nici îndrăzneala, nici umbra, nici curajul nu te mai ajută să te arunci în cele mai dificile lupte, golul preia locul în interiorul tău și intervine sentimentul de rău. Abia atunci trebuie să te confrunți pe tine, cu tine însăți.
       Momentul în care ego-ul dispare, îți pui la îndoială propriul caracter, binele și răul devine confuz, iar tu începi să le cauți în mai multe planuri, de care doar te apuci și le lași neterminate, când promisiunile cad și te confrunți cu realitatea dură a ceea ce ai construit până în prezent și care a fost doar o așteptare a ta proprie, care a căzut de peste tot, pentru totdeauna.
       Atunci e necesar să îți impui tăcere, să nu mai vezi nimic și să nu mai ai nevoie să auzi ceva, căci răbdarea și toleranța se diminuează și fiecare zgomot (care de obicei este peste tot), te deranjează. În clipa aia orice te demască, îți dai seama că nici aerul tău nu poate face nimic și totul devine sufocant, orice discurs liber nu se mai potrivește cu gândurile tale pline de prejudecăți și care spre deosebire de alții, numai tu le poți vedea.
       În clipa aia nu te mai învinovăți de nimic, căci probabil te-ai săturat de bâlciul ieftin în care ai intrat poate din curiozitate, sau poate din distracție și ai nevoie să schimbi jocul, să te schimbi pe tine din temelii. Să îți arăți afecțiunea doar celor care îți sunt alături, oricât de mică sau mare ar fi, fără să le ceri ceva la schimb. Celorlalți, să le dai libertatea de a își urma calea care o doresc, fie și departe de tine și atât.
       Eu cred că este mai important ca la sfârșitul zilei, să te pui seara la somn, fără să te tulbure lipsa părerilor de rău și scuzele celor care trebuiau să le facă față de tine, să lași toate acele ”cum ar fi fost, dacă...” și să crezi că oricât de pierduți sunt unii oameni, la un moment dat se vor regăsi, undeva. Fiecare om dă din ceea ce are, iar dacă tu ai făcut mai mult, îl vei primi înapoi pe o altă cale, să nu aștepți să se întoarcă din partea celor ce le-ai dat, căci asta înseamnă că neputința lor e mai mare decât puterea ta de a da.
       Trebuie să te confrunți cu cele mai dificile bătălii, ca să te cunoști pe tine însăți, iar pentru a fi fericit e mult mai bine pentru tine și sufletul tău, decât să fii împovărat de neputințele altora. Să știi că orice s-a întâmplat, tu ți-ai făcut datoria făcând bine, iar vina nu are ce căuta în conștiința ta. Să fii mereu în amintirea altora ca unul care a făcut întotdeauna numai bine, decât unul care atunci când i s-a cerut binele, a plecat. ~
~ Odine ~

joi, 12 noiembrie 2015

~ O femeie nu așteaptă un prinț, ci un om ~

Nu-ți mai pierde timpul cu mine,
Eu nu sunt un corp de care ai nevoie câteodată,
Nu sunt o gură ca oricare alta pe care să o săruți.
Nu am nevoie să mă tratezi ca pe toate femeile pe care le agăți
Și nici să-mi mai spui că ele nu înseamnă nimic pe lângă mine.
Eu am nevoie de tine,
De brațele tale calde unde să adorm,
Am nevoie de omul care să-mi dea sfaturi atunci când nu știu ce să fac,
Nu cer altceva și în nici un caz ce nu ai putea da.
Dar atunci când ești cu mine vreau să fii trup și suflet,
Nu numai trup și nici suflet rătăcit aiurea.
Nu-mi da promisiuni false, pentru că mă lasă rece,
Nu-mi pasă cât câștigi și nici unde locuiești.
Dragostea nu are preț, așa că nu te întreba ce ai de câștigat,
Ceea ce vei primi este dragoste douăzeci și patru de ore pe zi, șapte zile pe săptămână,
Dragoste sută la sută,
Dragoste în întregime, infinită,
Fără dată de expirare și fără garanție. 
Nu vrei să te implici? ok
Dar vreau să clarific niște lucruri,
În clipa în care vei părăsi locul, nu mai ai cale de întoarcere.
Știu, nu îți place sinceritatea asta dură,
Dar mă simt obligată să îți spun asta,
Nu mai merg justificările prostești,
M-am obișnuit ca în absența ta să fiu mult mai sigură pe mine.
Se numește maturitate și vei învăța și tu asta, stai liniștit.
Nu ai motive să te simți nici atacat și nici pus la colț,
Pentru că nu îți pune nimeni pistolul la tâmplă,
Dar nici nu vreau să aștept în gară un tren care rătăcește stațiile.
Îmi place să fiu o femeie liberă și fericită,
Iar fericirea este o alegere, nu o închisoare.
Fericirea nu este de a avea nevoie de cineva,
Ci de o împărți alături de cineva.
O femeie nu are nevoie să trăiască în confuzie,
O femeie vrea să-și construiască valorile împreună,
Să respire același aer, să împartă emoții, problemele, traume, vise,
Vrea să trăiască iubirea mai mult decât i s-a spus că se poate,
Pentru că poate să o facă, dacă este motivată.
O femeie vrea un bărbat așa cum este cu defecte cu tot,
Dar vrea ca el să își asume iubirea,
Nu mai așteaptă prințul ăla pe cal alb,
Dar așteaptă cu nerăbdare începutul unui roman de dragoste cu un om,
Căci povestea ei de dragoste nu este cu un prinț, ci un om. ~

 ~ Odine ~