Odine With Love

Odine With Love

joi, 28 februarie 2013

~ E iarasi Primavara ~


Pui de roua pe o frunza,
Te joci ca o buburuza,
Si te plimbi din floare-n floare,
Ca o mare petitoare.

Ni te-a dat de dimineata,
Sa vedem frumoasa viata,
Ca de astazi in sfarsit,
 Primavara a sosit.

Ghioceii s-au itit,
Florile au inflorit,
Ziua mai mult creste,
Iarasi soarele topeste.

Neaua toata se va topi,
Oamenii de zapada vor muri,
Pana la iarna ce-o sa vina,
Va fi o natura plina.

Plina de campii inverzite,
Cu flori multe colorite,
Domnul pe ea o sa presara,
Ca e iarasi Primavara.
                        ~ Odine ~

~ Oamenii sunt fluturi ~


    ~ Oamenii sunt fluturi. Cei mai frumosi si colorati fluturi ai vietii. Numai ei nu vad. Stau in coconul lor timp de noua luni, iar cand ies de acolo inca nu stiu sa zboare. Depind de mama fluture.
    Incet cresc si cand incep sa se ridice cate putin de jos, au impresia ca pot mirosi totul. Si se ridica mai sus si mai sus si se inalta spre cer, privind totul in jurul lor si detinand lumea la picioarele lor.
    Fluturii sunt liberi dar atat de fragili. Se aduna in cete si se folosesc de dansul lor imbratisandu-se unul pe altul. Uneori se aduna cate doi, se unesc unul cu celalalt si formeaza un singur trup, cu doua aripi, dand nastere la un alt fluture.
    Exista si fluturi cu o singura aripa. Ei nu mai pot sa zboare. Au cazut in clipa in care au fost desprinsi de fluturele cu care formau un cuplu. Acestia raman pentru totdeauna pe pamant. Vor ramane si vor privi cum alti fluturi zboara si cerul ii iubeste.
    Fluturii care au cazut nu mai au aripi. Aripile lor le sunt tatuate in spate, dar sufletul lor e atat de liber incat nici un alt fluture le-ar putea da libertatea asta. Ei sunt cei mai iubiti de Dumnezeu, pentru ca desi nu mai au aripi sa zboare el le ia sufletul in palma si zboara alaturi de el. ~

                              ~ Odine ~

luni, 25 februarie 2013

~ Papusa si papusar ~


    ~ M-am incurcat in atele cu care sunt legata de maini si de picioare. Sunt doar o papusa. Am fost plamadita din lut si coaste, in care mi s-a asezat un suflet. Unul prea bun si aici s-a gresit. Ca nu am stiut si nu stiu sa raspund cu rau la rau.
    In viata suntem papusi sau papusari. Unii au atele in maini, altii pe maini. Unii dau cu scop din maini, altii haotic, din vointa celui ce da din maini.
   Papusarul se plictiseste des. Cand se plictiseste de tine iti mai pune o carpa noua si te mai invata o miscare doua. Apoi se satura si pleaca sa isi ia o alta papusa sau sa isi construiasca una.
     Traim intr-o lume de papusi si papusari. Cand avem atele in maini ne place sa punem papusile sa danseze asa cum avem chef. Le trantim de pamant, le invartim pana ametesc si apoi le aruncam intr-un colt. Asta e rolul papusarului.  
     In schimb rolul papusii e tacerea. Ea nu stie sa spuna nu, nu stie sa se opreasca, iar uneori in ameteala aia atele i se incurca si se rup. Atunci papusa e aruncata. Nu poate spune papusarului ca o doare, isi indeplineste rolul de actor mut pana la moarte.
    Asa ne-a impartit Dumnezeu: in papusi si papusari. Doar ca sufletele mari nu le-a dat papusarilor ci papusilor, dar le-a luat gura ci le-a condamnat sa traiasca in tacere si durere. Lor le-a dat sentimente si lacrimi, pe ele le-a lasat sa simta dezamagirea, pe cand papusarii nu au decat guri, sa poata folosi cuvintele, sa le manevreze asa cum stiu ei cel mai bine.
Viata e un spectacol si in ea exista papusi cu inimi mute si papusari care manuiesc cuvinte si papusi. ~
                            ~ O ~

duminică, 24 februarie 2013

~ Joaca cu timpul ~


     ~M-am jucat cu timpul, crezand ca sunt nemuritor. Am lasat nispul orelor sa se scurga printre degete, fara sa imi pese ca mainile imi vor paraliza si ceea ce a scapat printre degete din palme nu voi mai putea sa apuc.
     Am crezut ca sunt farama din Dumnezeu, iar el imi va da locul alaturi de el si voi avea atatea clipe ce nu se vor sfarsi niciodata. M-am inselat, am inselat si am fost inselata. M-am inselat ca voi primi eternitatea, am inselat asteptarile Dumnezeului si am fost inselata de placerile lumesti.
      Si asa am cazut in nimicnicia vietii mele si ma lupt cu timpul sa mai pot recupera ceea ce am irosit tinand palmele deschise si permitand sa se duca in abis.
    Am pierdut secundele, minutele clepsidrei si le-am aruncat pe ape tulburi sperand ca voi primi rauri limpezi. Si apele au luat cu ei oameni din viata mea si parti din viata mea, pe care nu le voi mai putea simti niciodata si nici sa pot indrepta greselile facute.
     M-am jucat cu timpul si am ajuns sa imi car oasele pe drumul abrupt in cautarea comorilor numite fire de nisip ale timpului. M-am jucat cu timpul si l-am dat celor ce nu meritau sa se joace cu el. Am pierdut sufletul in cautarea nimicului. Am pierdut eternitatea cautand perfectiunea iubirii. Dar am pierdut firul invizibil al contactului cu divinitatea.
     Acum fac gauri in stanca cu genunchii de rugaciune, sa fiu auzita, sa ma agat de el, sa ma pot intoarce acasa.~
                      ~ Odine ~ 

sâmbătă, 23 februarie 2013

~ Balerina ~


     ~ Balerina e o lebada care danseaza. Are doua picioare, doua brate in loc de aripi pe care le unduieste in ritmul pianului care plange.
    Balerina e o actrita care trebuie sa exprime miscari gratioase si sa nu arate ca degetele de la picioare sunt insangerate. Le ascunde prin pansamente si le imbraca in frumoasele poante prinse cu fundite.
   Ea isi ascunde durerile din inima exprimand prin dansul ei ca o frunza plutitoare pe apa, lasandu-se condusa ca un fluturas de aer si zburand suav.
   Toata lumea admira balerina, insa numai ea se uraste. Se uraste pentru ca si-a dat intreaga inima unui vis care nu va prinde aripi niciodata. Traieste prin daramaturile vietii si fiecare coasta e lovita de caramizile care cad una cate una pe ea.
    Pe scena e lebada in tul, cu parul strans legat in coc, unde isi indeplineste rolul aratand delicatetea. Cand cade cortina, e figurina rupta ce odata dansa in cutia muzicala si care a fost luata de mana printului si aruncata intr-o lume a surzilor.
   Balerina nu stie sa planga, lacrimile ei le elibereaza prin pasii “fouette en tournant”, la acele piruete pe piciorul drept si care ametesc spectatorii, dar stie sa fie elastica precum o salcie atunci cand lumea o rupe in doua. Insa ei nu stiu ca o doare, pentru ca oamenii s-au invatat sa vada durerea prin lacrimi, iar ea nu stie sa planga. ~

                           ~ Odine ~

vineri, 22 februarie 2013

~ Chipul ~


    ~ Mi se decojeste pielea de dor. De dor de iubire divina, de ingeri adormiti in pat de flori.
  Mi-e dor de cutiile musicale, din care iese balerina si se invarteste usor.
     Mi se decojeste trupul de miscarea frunzelor ce vor sa iasa la iveala in primavara, cele ce vor sa sparga mugurul si sa vada lumina soarelui.
     Mi se crapa sternul, de parca inima vrea sa lesine de atata bataie, daca nu scapa libera din cutia toracica.
     Mi se smulg bratele ca nu pot apuca iubirea, s-o tina strans pana se sufoca.
    Imi cad picioarele de dor de duca si alergare in departari, sa ajunga in locuri necalcate,fara poteci.
    Mi se crapa pielea de masca cu care m-a vopsit destinul. Se decojeste si lasa la iveala adevaratul trup si chip luminat, cel ce vrea sa iasa din intuneric. 
Chipul creat dupa asemanarea Dumnezeului adevarat din noi. ~

                             ~ Odine ~


joi, 21 februarie 2013

~ Oul vietii ~


    ~ Inainte de a ne naste suntem ambalati in coji de oua. Cand coaja aia se crapa scoatem capul usor afara si incepem sa invatam cu ceea ce e dincolo de casuta noastra.
   De obicei ne mai pastram jumatate de coaja pentru a ne adaposti in vreme rea. Doar ca alti pui care sunt deja mari mai arunca cu pietre si uite asa ne crapa si coaja ramasa.
     Si uite asa chipul nostru cu trecerea anilor se intareste precum foita de portelan. La prima vedere dura dar totusi atat de fragila.
    Se intampla ca din cauza entuziasmului de a ne arunca cu capul inainte in viata, sa ne lovim de primul stalp, sau chiar un alt chip de portelan dar mult mai tare. Cateodata se sparg amandoua, dar sunt momente cand se sparge doar unul. In acea clipa oul plange, lacrimile de sange se scurg iar coaja se inmoaie pana la a se topi.
    Atunci gasim intotdeauna calea inspre noi. Nu mai cautam sa fim tari pe exterior, ci in interior. Si fara sa vrem ne construim un alt ou pe care vom ajunge sa il crapam usor si sa plecam ca niste pui curati din nou in viata, spre o alta experienta.
   Coaja oului vietii numai cu lacrimi si suferinta se poate reconstrui. Si de fiecare data e mai puternica si cu cat vom cauta in interior puterea cu atat in exterior vom fi mai tari. ~
                                ~ Odine ~


miercuri, 20 februarie 2013

~ Barcute de hartie ~


    ~ Dumnezeu ne-a dat o singura viata in care trebuie sa invatam toate sentimentele si trairile pe care ar trebui sa le traim in sute de vieti.
    Ne palmuie, apoi ne mangaie, ne coboara, ne ridica suntem ca un aluat de lut pe care ne tot smotoceste tocmai pentru a iesi cea mai frumoasa sculptura.
     Cu cat aluatul e mai amestecat, cu atat se va modela mai frumos, iar modelul si va fi de calitate mai buna. Dupa ce se va fi terminat, acesta urmeaza sa se usuce si mai apoi sa fie pus in vitrina plina de alte aluaturi plamadite, mai frumoase sau mai urate. Daca creatorul a avut mai multa rabdare sa cocoloseasca lutul cu apa mai bine, cu atat si rezultatul va fi pe masura.
    La final, Dumnezeu isi ia creatiile inapoi si le afiseaza in propria gradina, unde troneaza in poienile verzi. Insa lasa o urma a lor pe pamant.
    Din fiecare model scoate sufletul, face o barcuta de hartie, il pune in barcuta, dupa care ii da drumul pe apa veacurilor. Pe undele inefabile ale timpului, plutesc in amintiri, barcute de hartie, trimise in neant.  ~

                               ~ ~ Odine ~ ~


marți, 19 februarie 2013

~ Sunt un acrobat ~


   ~ Sunt acrobat pe sarma vietii.
  Ma tin drept cu ochii pironiti in fata catre tinta pe care vreau sa o ating chiar daca imi tremura genunchii.
  Am cazut de atatea ori si mi-am rupt mainile si picioarele, dar nimeni nu m-a lasat sa ma vindec.
  M-a pus ca pe o papusa hopa mitica ce trebuie sa faca pe circarul si sa bucure spectatorii.
   Nu am avut de ales. Mi-am pus masca de clovn cu lacrimi si am continuat. Nici macar nu mi-au dat cotiere sau genunchiere. Nu am avut nici plasa de siguranta, decat propriile picioare, iar carnea mi s-a infipt in sarma rece, insa privirea a fost in gol, numai inainte. Pentru ca am avut o tinta.
  Sunt acrobatul vietii mele desi nici mainile rupte, nici picioarele, nici coastele lovite de cazaturi sau cucuiele vietii nu m-au putut opri. Insa un arcas beat cu aripioare care mi-a luat inima drept tinta, a inceput sa trimita sageti din arcul batran de vreme. Si m-a oprit. ~
                  ~ Odine ~


luni, 18 februarie 2013

~ Am o inima in maini ~


    ~ Suntem oameni dar atatea greseli facem. Ne cautam scame pe hainele vietii, cand ele se curata singure cu iubire.
     Ne aruncam inimile, de parca ar fi niste mingi de baschet si incercam sa nimerim cu ele cosul, dar cel de gunoi.
     Suntem oameni si credem ca avem vieti multiple, cand nu avem decat una singura, dar mai multe incercari in care murim neingropati, suntem omorati si ramanem in stare de putrefactie pe pamant imbalsamandu-ne cu parfum din iubirea celor ce ne iubesc.
    Am avut incercari cat noua vieti precum pisica, dar o singura inima.
    Am o inima in maini si m-am trezit cu ea scoasa din mine dar nu stiu cum sa o pun inapoi.
   O privesc si fiecare strop de aer ii strica muschiul cusut de atatea vieti in care a tot murit si o descompune.
   Am inima in maini pentru ca mi-a fost aruncata inapoi la picioare. O sa mi-o lipesc cu un leucoplast de trup si asa poate singura se va intoarce intr-o zi din locul de unde a fost luata. ~
                               ~ Odine ~

duminică, 17 februarie 2013

~ Melcii ~

Sunt ca un pamant pe care se sprijina sufletele celor care au trecut prin viata mea. Pe el au calcat cu totii si au mers mai departe. Pe el si-au construit si daramat vieti si odata cu ele si in carnea mea au lasat dare.
    Car in spate casele celor ce si-au cladit fericirea pe umerii mei.
    De atatia ani am ridicat case, in care nu am locuit niciodata.
    Am sapat la fundatia fiecarei camere in care se odihnesc alte suflete.
    Fiecare zid al fiecarei case se sprijina pe coastele mele.
     Daca eu m-as prabusi odata cu mine si ele ar cadea.
    De asta merg in genunchi si cu spatele cocosat.
    Nu indraznesc sa ma ridic de teama de sa nu alunece de pe pielea umeda.
   Raman ingenunchiata in semn de rugaciune si las melcii cu casele lor sa mearga pe trup si odata cu ei vietile lor.
   I-am crescut in spatele meu si in spatele meu vor ramane, pana ce oasele vor imbatrani si vor subrezi de atata greutate.
  Si ii voi lua cu mine intr-un alt pamant, intr-o alta lume.
~ Odine ~






~ Pielea mea un pian ~


    ~ Imi vezi trupul? Fiecare particica din mine are alta culoare. Pielea mea e facuta din alb si negru.
     Am pielea tatuata ca si clapele unui pian de cand m-ai atins. Tot trupul imi canta si cand e liniste, iar cantecul e un cantec de dor.
    Corzile sunt acordate pana la durerea maxima si ea duce pana in inima si ajung in cristalele ochilor, iar ele scot diamante ce se topesc si se fac lacrimi.
     Fiecare clapa a trupului sangereaza, are nevoie sa cante, sa urle, iar sunetul sa se duca pe undele apei sa se propage in intregul univers.
   Pielea mea e un pian invechit, iar cantecul ei e iubire. Doar tu sti sa cante prin atingerea magica a ta, doar tu poti sa le apesi pentru ca sunt facute exact dupa marimea degetelor tale.
   Pianul din mine nu poate canta pentru nimeni, caci Dumnezeu l-a creat ca fiind unic doar pentru tine, magicianule de cuvinte, altfel e mut, degeaba e atins caci sunetele lui nu se aud.

Te intoarce stapane si canta,
La clapele trupului meu invechit,
Cant de iubire din cartea sfanta,
Pe care am pastrat-o-n altarul de granit. ~

                           ~ Odine ~


sâmbătă, 16 februarie 2013

~ Mainile ~


Mainile sunt cele ce stiu cel mai bine sa se indragosteasca.
Mainile sunt cele care din prima clipa a vietii se agata de aer pentru a il prinde si a se ridica.
Mainile sunt cele care prind prima faptura draga din viata, mama.
~ Mainile ating pamantul atunci cand genunchii nu mai pot tine trupul.
Mainile sunt cele care prind si sustin viata mai mult ca orice.
Mainile imbratiseaza si sterg lacrimile.
Mainile mangaie chipurile acolo unde ochii nu o mai pot face.
Mainile calatoresc distante pentru a se vrea sarutate.
Mainile saruta asemeni buzelor.
Mainile fac dragoste cu cel drag.
Mainile hranesc gura flamanda, ce se cere iubita.
Mainile se ridica spre imensitate si cer indurare.
Mainile se impreuna in rugaciuni.
Mainile imbatranesc si mor odata cu noi, dar intotdeauna ele vor da mai multa iubire, decat orice alta parte a corpului. 
Oare mainile mele cum au trait inainte de a te mangaia? ~
                                   ~ Odine ~


marți, 12 februarie 2013

~ Daca te iubesc, uita-ma ~

     ~ Mereu avem de invatat in viata. As vrea sa intreb daca ar veni o vreme in viata, cand ti se spune ca ai de ales intre viata ta sau calea pe care ai ales sa o urmezi, ce faci ? Alegi viata ? Dar oare ce inseamna viata daca drumul pe care mergi nu e cel ales de tine ? Daca mergi pe drumul ala doar de dragul de a merge, iar inima ramane acolo unde ai fi vrut sa mergi si esti doar un calator care nu isi gaseste casa. Atunci ce faci, continui ?
     Se spune ca durerea naste poeti. Poate. Sau poate ca ajung la intelepciunea care ii poate face sa isi exprime sentimele in cuvinte. Poate ca ajung sa devina acei ce tin lumanarea in mana si calauzesc drumul intunecat celor ce vor sa vina dupa ei. Sau poate ca ei sunt cei care sunt sacrificati pentru a da nastere unor cuvinte frumoase, acele metafore pe care indragostitii si le vor rosti unul altuia atunci cand se vor privi in ochi, sau se vor hrani cu ele atunci cand sufera de dorul jumatatii de inima.
       Intotdeauna poetii au fost acei nebuni frumosi pe care toti i-au invidiat dar nimeni nu a vrut sa traiasca in pielea lor si alaturi de ei, pentru ca nu ii pot intelege. Ei aleg intotdeauna calea nebatatorita, pentru ca cei din urma sa poata sa calce mai departe catre viitor. Ce ne-am fi facut oare fara ‘’Romeo si Julieta’’a lui Shakespeare, sau  ‘’Luceafarul ‘’ lui Eminescu ?
       Tuturor ne e teama de intuneric, pentru ca nu ne vedem lumina din noi si asta ne inspaimanta. Ne e teama de singuratate si cautam mereu ceva ce nu putem avea pentru ca nu suntem capabili sa privim cu adevarat in sufletul nostru si sa intelegem ceea ce avem nevoie cu adevarat.
       Traiesti fiindca iubesti! Iubesti fiindca traiesti. Iubeste inainte de a fi iubit si nu astepta ca cei din jurul tau sa iti raspunda, pentru ca daca te iubesc iti vor raspunde, daca nu, inseamna ca nu te iubesc. Iubirea e stropul de lumina, stropul de gheata si poezie al inimii, care se topeste odata ce incepi sa te indragostesti. Nici macar Raiul nu mai e vesnicie, iar Iadul e gheata fara iubire.

      Cartea ta de iubire a fost scrisa inainte de a te naste, tu ramane doar sa ii completezi cu fapte literele sale. Cu fiecare cuvant pe care il rostesti si dovada de iubire pe care o arati, mai scrii o pagina frumoasa, impodobita cu slove aurite in inima ta. Citeste iubirea de dincolo de stele si strange-o in brate ca si cum nu ai vrea sa ii dai drumul niciodata. Nu conteaza atat de mult viata ta, cat conteaza ce ai strans in inima ta si cat de mult ai aratat celor pe care ii iubesti, cat de multi ii iubesti prin fiecare gest si fiecare lacrima pe care le-ai sters-o de pe fata lor. Asa vei pleca multumit intr-o alta lume, intr-o alta viata si vei rasufla usurat spunand zambind : daca am gresit iarta-ma, daca te iubesc, uita-ma. Insa cel ce te iubeste cu adevarat nu te poate uita niciodata. ~
~ Odine ~


~ Cioturi ~


~ Ma dor cioturile aripilor din spate.
Ma dor urmele in care a fost infipte cutitele cu cuvinte cu tot.
Dor picioarele amortite de atata tarat ca o rama.
Dor urmele pamantului de zgaraiat cu unghiile.
Ingerii nu mai stiu sa zboare ci sa se tarasca.
Cand ajung pe pamant singuri isi rup aripile de dragul de a fi muritor, fara sa realizeze ca diavolii stau la panda sa le fure.
Ingeri sedati de prafurile albe, umbla bezmeteci precum mortii inviati, crezand ca ei sunt cei ce vor mantui pamantul. Nimeni nu mai vrea aripi, toti vor cutite sa arunce in tinte vii. Vor cutite sa taie aripile celor ce nu vor sa si le rupa.
Vor cutite sa puna la gatul celor ce au in suflet cartile sfinte.Ingerii nu mai stau in picioare, ci numai ingenunchiati. 
Nu vreau Idoli, nu vreau chipuri cioplite, vreau Iubire.
Vad pe drumuri pline de praf numai ingeri cu lacrimile rupte, ingeri cazuri si pierduti din Rai.
Vai de cei ce nu-si regreta casa de unde au plecat.
Vai de cei ce nu mai stiu cine le-au dat aripile.
Vai de cei ce nu mai vor sa revina Acasa. ~


luni, 11 februarie 2013

~ Fotograful ~


      ~ Eu sunt fotograful tau. Eu te creionez cu obiectivul asa cum nimeni nu o poate face. Obiectivul meu sunt ochii si mintea. Iti voi creiona o fotografie in alb si negru, cu cel mai fin creion al mintii mele. Iti voi scoate in evidenta ca o oglinda fidela, imaginea ta si stralucirea ochilor tai, dar iti voi sterge acele umbre de sub ochi de nesomn.
      Iubirea mea e fotografia frumoasa, e imaginea ta in care e culoare, dar se transforma in alb si negru, ochii albastrii sunt mai luminosi, norii sunt mai pufosi si albi chiar si asa lipsiti de picatura de cerneala.
      Fotograful inchide un ochi si griurile prind viata mai ceva ca visele implinite. El imortalizeaza clipe, vise, iubiri, uitari si regrete. Le aseaza pe toate pe un film alb-negru pentru ca toate fac parte din trecut, imagini fara viitor. Doar prezentul il lasa sa fie color precum zambetul


~ Si ard, ard... ~


Chiar de la-nceput ai fost un hoţ
Ai stiut sa imi furi inima
Iar eu, umila ta victimă
Te-am lăsat să vezi părţi din mine.


Oferă-mi doar un motiv,
Doar puţin şi e de ajuns,
Pentru care sa te iubesc si sa fiu din nou cu tine

Sa iti cred cuvintele asa cum o faceam in trecut.

Obisnuiam sa stau cu capul pe pieptul tau,
Iar tu sa te joci in parul meu si sa-mi saruti mainile,
Acum e o alta furtuna si imi ceri sa vad lumina.
Dar eu sunt un prizonier in mainile tale care ma tin strans.

Vrei sa fiu mai puternica in fiecare zi si noapte,
Sa rezist pentru tine, sa lupt pentru tine,
Sa ma dau cu totul tie, sa nu mai am nimic pentru mine,
Sa te aleg cu sufletul liber si dezbracat si cu ochii deschisi.

Sti ce simt si ca mereu vei fi o flacara pentru mine,
Care e deajuns sa vrea sa imi dea foc,
Si imediat voi arde, arde, asa cum Iadul parjoleste tot,
Si vreau sa fug de tine si-ncerc dar nu pot. ~



duminică, 10 februarie 2013

~ Fulgii ~


~ Fulgii de nea sunt fluturii care au zburat prea sus in cer, au inghetat si se intorc pe pamant sa ii sarute pe cei dragi.
Se intorc de dorul de a imbratisa iar oamenii se feresc de ei.
Doar copii ii accepta cu drag, oamenii mari, ii alunga.~

~ Dovada de iubire ~


~ O stalactita si o stalagmita sunt cuplul perfect.
 Din lacrimile uneia , se naste si se dezvolta cealalta .
Una se da pe sine pentru ca cealalata sa traiasca. 
Asta da dovada de daruire. ~


miercuri, 6 februarie 2013

~ Ingerul Cazut ~


      ~A fost odata ca niciodata un inger, ce traia in Rai. Raiul era plin de ferestre inalte, de jur imprejur cu garduri facute din trunchiurile trandafirilor care se impleteau ca niste maini ce tin greutatea lumii in ele.
      Si ingerul era unul dintre cei mai curati si frumosi ingeri, ales din vise inalte, ce avea Raiul intreg la aripile sale, unde se juca si radea alergand in Eden, in gradina de vis plina de flori.
      Intr-una din zile Creatorul cel ce il adusese in Rai, pleca spunandu-i ca intr-o zi se va intoarce lasandu-I ferestrele largi deschise. Intr-una din zile ingerul se duse spre fereastra inalta, se catara pe ea si arunca in jos o privire. Din greseala aluneca in abisul norilor cazand cu o viteza ametitoare spre Iadul de jos.
       Degeaba incerca sa dea din aripi si sa zboare, sa se agate de nimicul care il facea sa alunece si mai repede si mai repede, strigand dupa ajutorul Creatorului. Dar nimeni nu l-a auzit, iar el se prabusi in ocean.

     Un inger prabusit in adancul oceanului, se zbate cu ultimele puteri sa iasa la suprafata, dar apa cea grea il trage in jos, nestiind ca ii va rani penele imaculate. Chinuindu-se lovea cu aripile albe imensitatea albastra, dar ele in loc sa il ajute sa zboare, mai rau il trageau in jos.
       Din toti rarunchii si cu ultimele puteri isi striga Creatorul, cel ce il adusese in Rai, dar el e departe si nu mai aude si nici nu isi mai cauta ingerul odata iubit. I-a lasat fereastra deschisa, sa zboare, sa cada in Infernul albastru, pentru ca in Rai a adus un alt inger si celui cazut nu ii mai aude ruga.
     Cu lacrimi in ochi Ingerul cazut, se rupse de aripile ingreunate de apa, se trase spre mal  si atunci realiza ca din clipa aceea nu mai era un inger. Era un muritor condamnat sa traiasca in Infern. ~
                          ~ Odine ~







~ Cei ce nu au iubit ~


     ~ Doar cei ce nu au iubit in viata lor cu adevarat, vor spune ca sentimentele nu au greutate sau consistenta. Cei ce nu au iubit niciodata cu adevarat, fara sa clipeasca vor spune ca departarile pot desparti doua inimi.
    Cum sa desparta o departare doua inimi, doua senzatii nesfarsite, doua aripi crescute din interiorul fiintei lor, din chiar trairile lor?
      Doar acei ce nu au iubit niciodata din toata fiinta lor, nu vor deslusi spatiul infinit, nu vor putea simti si pipai acele sentimente care dau aripi trupului prin taria de granit pe care le-o da simplul fapt ca “iubesc”. ~ 
                           ~ Odine ~

marți, 5 februarie 2013

~ E timpul... ~


        Incerc sa iau timpul si sa il aranjez zi langa zi, amintire langa amintire, pas langa pas si langa fiecare pas fiecare om care l-am intalnit in timp. Cat de intamplator trecand prin viata ne intalnim cu cei pe care-i intalnim? Ne zambim de departe, ne privim de departe, vedem cum din zari diferite, cu vieti diferite tanjim spre acelasi gand, ne facem semne, ne auzim, ne vorbim, ne apropiem, fiecare cu bucatica lui de viata.

       Ne credem Zeii plini de divinitate, ce nu pot fi atinsi de nimic. Jignim fara sa ne pese. Barfim de parca am putea trai in fiecare om care apare in fata noastra, sa simtim ce simte el, sa stim ce il doare, cand il doare, sau cand e vesel. Si ca orice Zeu ce suntem, intoarcem spatele celui ce in lacrimi sade in fata noastra cu mainile in rugaciune, cu genunchii juliti de asteptare.
       E timpul pentru curatenia sufletului, timpul in care drumurile se despica precum parul spicuit, in mii de firisoare subtiri si la fel de fragede. E timpul sa curatam copacul sufletului de frunzele uscate de iarna rece si sa le trimitem pe aripi in eternitate.
      Traim o viata de orbi, plini de lanturi invizibile si ne credem spirite libere, neconduse si nedictate de nimeni, cand de fapt suntem sclavii vietii pline de mizerii si in fiecare secunda ne imputim cu duhoarea mainilor, ce ating banii care iau mintile oamenilor, transformandu-i in zombie, ce merg fara directii.
     Ne taram hilar pe branci, inaintam ne cataram pe ascutisuri de cutit, traim, murim, murim, traim intre aici si infinit. Ne pierdem esenta creatiei si ne rupem inimile ca pe niste hartii, cand ar trebui sa facem din ele avioane sa zboare catre stele. Uitam ca ne nastem din iubire, nascandu-ne iubim, suntem o intregire a unui profund sublim; veniti din nemurire si spre ea mereu sa tanjim.