~ Uneori ce începe cu iubire, se termină cu durere ~

     ~ Mai mereu încercăm să facem să funcționeze o relație, ceva la care am aderat cu inima întreagă dar se termină cu ea în bucăți. Vom încerca să ne schimbăm, pentru a ne îmbunătăți viața, facem compromisuri, dar de obicei se încheie întotdeauna pe același drum. 

     Începem cu dragoste, cuplul fericit care iese împreună, petrece timpului liber, stam împreună, ne iubim împreună, dar câteodată ajungem să ne iubim și separat, cu alți oameni.

   Încercăm să suportăm asta, pentru un timp păcălindu-ne că toate vor reveni la normal, normal anormal. După un alt timp ceva se schimbă, pasiunea și dragostea își pierd puterea, lucrurile frumoase care s-au întâmplat în trecut se evaporă și apare finalul însoțit de lacrimi și suferință.

   Apelăm la toate forțele care le avem pentru a crea o lume în care nimic nu merge bine, lucrăm neobosit să ajungem la capăt, dar toate astea ne istovesc și mai rău, iar deznodământul tot același va fi. Degeaba vom încerca să fim ”unici” pentru cineva, care se dovedește a nu fi cel mai bun lucru pentru noi și asta pentru că nu și-a dorit ceva unic, ci ceva banal.

    Eu cred în dragoste. Cred în dragoste, chiar dacă până ajungi la ea, uneori trebuie să treci și prin durere. Durerea este inevitabilă. Iubirea mișcă lumea, chiar dacă avem impresia în timpul dezamăgirii că ea stă pe loc.

    Și așa ne pierdem  somnul, ne pierdem harul, ne pierdem calea, dar pierdem și cheia fericirii, orbecăind după niște firimituri din pâinea trecutului, care le-am presărat în speranța că așa nu ne vom pierde și că ne vom hrăni cu rămășițele de iubire mucegăită. Ne pierdem pe sine, frazele, pierdem aproape totul, căutând ceva ceea ce este deja pierdut.

     Nu suntem decât suma alegerilor noastre, dar de asemenea și a renunțărilor. E nevoie să moară eșecul și frustrarea, să revii la viață. Este necesar să mori de mai multe ori în viață, să-ți pierzi frica de a îl pierde pe celălalt și atunci, în cele din urmă, ai crescut.

   O iubire care nu mai hrănește sufletul trebuie îngropată precum grâul. Bobul ăla va muri, dar din el va crește un altul, care va rodi la rândul său mai multe boabe, ce vor hrăni nu numai sufletul tău, ci și a celor dragi ție. Din el vei plămădi pâinea iubirii. Iar o pâine crește cu bătăi de inimă și este udată cu lacrimi de dezamăgire, dar când este și frământată cu durere și suferință, va deveni cea mai fragedă pâine, care-ți va fi hrană până la sfârșitul vieții. ~

~ Odine ~