~ Punct... și de la capăt ~

~ S-a mai terminat un an...

Un alt an, cu alte eventimente, alte particularități,

Care ne-a scos în cale oameni, dar ne-a luat și oameni

Care ne-a făcut să înțelegem că a trăi nu e atât de simplu

Că trebuie să simțim bătăile inimii,

Așa cum ai simți loviturile clopotului de la Catedrala Notre Dame,

Să simțim că în piept inima pulsează intens pentru ceva sau cineva,

Care să te facă să pleci în întâmpinarea sau căutarea acelui ceva,

Care să dea sensul vieții tale....

Uităm unii de alții, pariem pe știință dar pierdem jocul,

Privim prin fereastra viselor, în tăcere,

Credem că speranța este un cuțit, nu un stilou cu care putem scrie viața.

Speranța nu ne umple golul, dar avem atâta nevoie de ea,

Pentru că ne demonstrează că ceea e important e viu,

E real și ne împinge să vrem să trăim visul prin ea.

Atunci când nu mai e speranță, nu mai e bucurie,

Ești ca un om cu sufletul în cârje care nu mai dansează

Și care se târăște ca un insomniac fără nici un motiv pe străzile vieții.

Asta e lecția ce trebuie să o învățăm în fiecare an,

Să navigăm pe apele vieții chiar dacă mai există și stânci,

Chiar dacă ne lovim de ele, iar apele inimii se învolburează,

Să privim spre cerul albastru, nu la apa care ne înghețată sufletul

Să simțim senzația de plenitudine, nu la furtuna care ne zdruncină.

Pentru că atunci când toate se vor duce, sacrificiul tău

Va lăsa la final ape cristaline ca doi ochi albaștrii.

Pentru că la urma urmei....

Tot ceea ce ne rămâne sunt amintirile,

Iar o viață fără amintire nu există.

Ceea ce contează nu este ceea ceea ce ai pierdut,

Ci ce ai primit în suflet, din amintirea celor care au plecat din calea vieții tale

Și ceea ce va crește lângă pașii tăi în ceea ce au sădit ei pentru tine. ~

~ Odine ~