~ Braţul meu ~ ( Poem de dragoste IX) ~

~ Braţul meu rănit ... doare prea mult. 
Şi inima şi plămânii mei ...

Luminozitatea care o aveam,
A dispărut treptat ca un abur, volatil,

Dar a lăsat greutate în corp. 
Încă nu ştiu de ce meu braţul e atât de rănit,
Poate pentru că a transportat o mulţime de vise,
Vise gigantice, grele.
Braţul care transportă prea multe speranţe,
Ca nişte blocuri de cărămidă,
Ce în loc să îl elibereze ca pe o aripă,
L-au rupt sub greutate smulgându-l.

Braţul meu este ca o cravată,
Care îmbrăţişează, liber, puternic,
Cârligul de care te agăţi în cădere
Şi care se toceşte transformându-se in tocul ce scrie, iubirea.

Braţul meu e îngropat în mina cuvântului,

Şi spaţiul care mă desparte de tine,

Ţipând de la tăietura geamului tăcerii,

Rezistă urlând în spatele cuvintelor,

Dar moare încet din lipsa corpului tău.

Îmi tai braţul de la dorinţele ucise,

În speranţa că vor creşte aripi,

Să nu se mai chinuie atât să zboare.

Însă câte zboruri se pot forma cu o singură aripă?

Câte speranţe zadarnice privesc orizontul din depărtare?

Prea multe... infinit de multe. ~ 

~ Odine ~