~ Dovada de iubire ~

~ O stalactita si o stalagmita sunt cuplul perfect.

 Din lacrimile uneia , se naste si se dezvolta cealalta .

Una se da pe sine pentru ca cealalata sa traiasca. 

Asta da dovada de daruire. ~

~ Ingerul Cazut ~

      ~A fost odata ca niciodata un inger, ce traia in Rai. Raiul era plin de ferestre inalte, de jur imprejur cu garduri facute din trunchiurile trandafirilor care se impleteau ca niste maini ce tin greutatea lumii in ele.

      Si ingerul era unul dintre cei mai curati si frumosi ingeri, ales din vise inalte, ce avea Raiul intreg la aripile sale, unde se juca si radea alergand in Eden, in gradina de vis plina de flori.

      Intr-una din zile Creatorul cel ce il adusese in Rai, pleca spunandu-i ca intr-o zi se va intoarce lasandu-I ferestrele largi deschise. Intr-una din zile ingerul se duse spre fereastra inalta, se catara pe ea si arunca in jos o privire. Din greseala aluneca in abisul norilor cazand cu o viteza ametitoare spre Iadul de jos.

       Degeaba incerca sa dea din aripi si sa zboare, sa se agate de nimicul care il facea sa alunece si mai repede si mai repede, strigand dupa ajutorul Creatorului. Dar nimeni nu l-a auzit, iar el se prabusi in ocean.

     Un inger prabusit in adancul oceanului, se zbate cu ultimele puteri sa iasa la suprafata, dar apa cea grea il trage in jos, nestiind ca ii va rani penele imaculate. Chinuindu-se lovea cu aripile albe imensitatea albastra, dar ele in loc sa il ajute sa zboare, mai rau il trageau in jos.

       Din toti rarunchii si cu ultimele puteri isi striga Creatorul, cel ce il adusese in Rai, dar el e departe si nu mai aude si nici nu isi mai cauta ingerul odata iubit. I-a lasat fereastra deschisa, sa zboare, sa cada in Infernul albastru, pentru ca in Rai a adus un alt inger si celui cazut nu ii mai aude ruga.

     Cu lacrimi in ochi Ingerul cazut, se rupse de aripile ingreunate de apa, se trase spre mal  si atunci realiza ca din clipa aceea nu mai era un inger. Era un muritor condamnat sa traiasca in Infern. ~

                          ~ Odine ~

~ Cei ce nu au iubit ~

     ~ Doar cei ce nu au iubit in viata lor cu adevarat, vor spune ca sentimentele nu au greutate sau consistenta. Cei ce nu au iubit niciodata cu adevarat, fara sa clipeasca vor spune ca departarile pot desparti doua inimi.

    Cum sa desparta o departare doua inimi, doua senzatii nesfarsite, doua aripi crescute din interiorul fiintei lor, din chiar trairile lor?

      Doar acei ce nu au iubit niciodata din toata fiinta lor, nu vor deslusi spatiul infinit, nu vor putea simti si pipai acele sentimente care dau aripi trupului prin taria de granit pe care le-o da simplul fapt ca “iubesc”. ~ 

                           ~ Odine ~

~ E timpul... ~

        Incerc sa iau timpul si sa il aranjez zi langa zi, amintire langa amintire, pas langa pas si langa fiecare pas fiecare om care l-am intalnit in timp. Cat de intamplator trecand prin viata ne intalnim cu cei pe care-i intalnim? Ne zambim de departe, ne privim de departe, vedem cum din zari diferite, cu vieti diferite tanjim spre acelasi gand, ne facem semne, ne auzim, ne vorbim, ne apropiem, fiecare cu bucatica lui de viata.

       Ne credem Zeii plini de divinitate, ce nu pot fi atinsi de nimic. Jignim fara sa ne pese. Barfim de parca am putea trai in fiecare om care apare in fata noastra, sa simtim ce simte el, sa stim ce il doare, cand il doare, sau cand e vesel. Si ca orice Zeu ce suntem, intoarcem spatele celui ce in lacrimi sade in fata noastra cu mainile in rugaciune, cu genunchii juliti de asteptare.

       E timpul pentru curatenia sufletului, timpul in care drumurile se despica precum parul spicuit, in mii de firisoare subtiri si la fel de fragede. E timpul sa curatam copacul sufletului de frunzele uscate de iarna rece si sa le trimitem pe aripi in eternitate.

      Traim o viata de orbi, plini de lanturi invizibile si ne credem spirite libere, neconduse si nedictate de nimeni, cand de fapt suntem sclavii vietii pline de mizerii si in fiecare secunda ne imputim cu duhoarea mainilor, ce ating banii care iau mintile oamenilor, transformandu-i in zombie, ce merg fara directii.

     Ne taram hilar pe branci, inaintam ne cataram pe ascutisuri de cutit, traim, murim, murim, traim intre aici si infinit. Ne pierdem esenta creatiei si ne rupem inimile ca pe niste hartii, cand ar trebui sa facem din ele avioane sa zboare catre stele. Uitam ca ne nastem din iubire, nascandu-ne iubim, suntem o intregire a unui profund sublim; veniti din nemurire si spre ea mereu sa tanjim. 

~ Vanzatorul de aer ~

 ~ Ma simt un suflet slab intr-o lume de neconceput,

In care dorinta cea mai mare este scopul necunoscut,

De a umple golul interior,

De a completa cealalta jumatate a vieti,

Iubirea vesnica, acoperita de obiectul dorintei umane,

Nemurioare, interminabila, eterna,

Veche precum infinitatea

Si totusi atat de noua precum spiritul tanar.

Am venit la tine ca un vanzator de aer.

Si m-am gandit de doua ori la oferta si pret,

Iar tu ai sustinut ca nu e nimic acolo,

Cu toate ca stiai ca e peste tot.

Eu ti-am adus o noua formula nespusa,

Cu toate fortele amestecate intre amestecuri,

Simtind toata suflarea rece pe corpul infierbantat,

Am vrut sa iti infatisez, elixirul vietii.

Extazul extazului, palpitand in interiorul interiorului,

Dand sens tuturor eforturilor vietii,

Echilibrand golul mortilor vii,

Si concepand valoarea de dincolo de materie.

Sa detii mapa casei sufletului meu,

Dincolo de minte este aurul gasit,

Cu scopul de a afla paradoxul,

Dincolo  de indoieli, sacru  este omul intreg.

Mai aproape ca un prieten, companion sau ghid,

Mai aproape decat corpul, simtamintele ori gandurile,

Mai apropiat de tot ceea ce se afla in jur, de piele,

Esti tu, detinand propriul EU. ~

~ Rugaciune ~

~ Ohhh luna plina,

 Te-am luat in mana,

Sa te strang in brate,

Sa-mi fi aproape.

Durerea s-o alini de doruri,

Si sa le trimiti in stoluri,

Spre cerurile-albastre,

Cu pasarile maiastre.

Departe sa le duca,

Sa nu se mai intoarca.

Si in bucati sa se sparga,

Catre zarea larga.

In ploaie sa se arate,

In drumurile toate,

Ce pasii tai ii poarta,

Si te duc din poarta-n poarta.

In paturi de matase,

Si in brate gratioase,

Langa trupuri mladioase.

Si atingeri patimase.

Ohh luma mea iubita,

Sunt atat de adormita,

Si de vise saturata,

Si in somn ne-mbratisata.

Pe tine te am aproape,

In orice minut din noapte,

Tu m-acoperi cu iubire,

Tu-mi stergi lacrimile amare.

Tu ma-mbarbatezi la greu,

Ma-nfrumusetezi in bine,

Si pui stele-n parul meu,

Sa ma-ndragostesc de tine.

Doar ca inima ii apartine,

Soarelui ce ma detine,

Ma lasa trista in noapte,

Langa dorurile toate. ~

~ Odine ~

~ Fir de nisip ~

           ~ Grauntele firelor de nisip din clepsidra sunt oameni, oameni ce aluneca prin gaura neagra a timpului pentru a se intoarce in acelasi loc cand clepsidra se intoarce. Totul e ciclic si se repeta, cu aceleasi graunte de nisip, aceiasi oameni.

Azi s-a spart clepsidra si un fir de nisip s-a strecurat afara. E liber sa plece, liber sa aleaga o alta clepsidra, sau poate… liber sa nu mai fie niciodata inchis. Liber sa fie luat de vant si aruncat in departari sau luat de ape sa cunoasca adancurile pamantului.

Priveste-ti palma si vei vedea un fir de nisip microscopic. Esti tu nemuritor si liber. Nu ai nevoie decat sa iesi din clepsidra timpului si sa te lasi purtat de schimbare. ~

           ~ Odine ~

" Pentru a vedea o lume intr-un fir de nisip 

Si Cerul intr-o floare salbatica, 

Cuprinde Infinitul in palma mainii tale,

Si Eternitatea intr-o ora "-. William Blake