~ Zidarul ~

~ Iubeşte-mă cum te iubeşti pe tine,

Şi nu mă mai zidi în chinuri,

Cum a-ncercat Manole a pune,

Pe Ana lui adânc în ziduri.

 

Căci nu poţi construi cu jertfă,

O casă ca o mănăstire,

Şi-n ea să cânte îngerii la harfă,

Când e clădită cu nefericire.

Tu nu îmi eşti Manole,

Aşa cum eu nu sunt o Ană,

N-ai cum să aştepţi miracole,

Făcând casă cu jerfă umană.

Şi totuşi m-ai zidit pe mine,

Cu tot cu inima-mi în închisoare,

Acum din ziduri se aud suspine,

Şi rugăciuni de îndurare.

Iubitul meu, mester faurar,

Dragostea e mai presus,

Decat un monument funerar,

În care un suflet a fost răpus.

Manole-al meu cu privire senină,

Cel care pe mine m-a zidit,

În casa în care iubirea se închină,

Şi care-a uitat că m-a iubit. ~ 

~ Odine ~

~ Oare mai exista visul? ~

    ~ Oare mai exista visul? S-au l-am abandonat cu totii si, odata cu el ne-am abandonat si pe noi ca oameni. Poate ar trebui sa il redam lumii, pentru ca in fond nu avem nici un motiv sa il introducem intr-o sticla intr-o vitrina si mai apoi sa il aruncam in valuri cu speranta ca nu se va lovi de stanci. Oare mai existam noi, atat de sufocati in peisajul zilelor ce trec haotic, fiecare nesemanand cu cealalta si nici una ducand spre un vis.

     Creez idei in minte la volan, in timp ce astept la semafor verdele care ma va trimite la destinatia unde nu ma poarta si inima, ci doar masina. Desenez fraze dimineata, in timp ce zugravesc in oglinda o persoana pe care o va vedea lumea in ziua respectiva. Trimit zeci de ganduri care nu vor aparea niciodata aici, pentru ca le-am scapat, s-au dizolvat pur si simplu inainte sa imi adun fortele si sa intru aici sa le introduc in sticla…Fiecare crampei nenascut, unele chiar poetice spre aproape groaza mea – era despre tine.

       Oare mai existi tu, asa cum te tin eu minte, asa cum te vad si te aud in fiecare zi, acelasi crud salvator, acelasi milostiv calau, acelasi visator cimentat in concret, acelasi virtuos pagan? Oare mai exista pe lumea asta o dragoste atat de mare, incat sa tinuiasca in suflet mii de dorinte adresate unui Dumnezeu care exista?

      

Ne pierdem si visele si sufletele fara sa realizam ca suntem ca o bucata de hartie. Pe care poti scrie povesti si sa fie lasate in memorie, sau sa apara de undeva un cutit si sa faca acea bucata bucatele. Daca esti un norocos va exista o mana care sa le adune si sa citeasca ceea ce a fost scris acolo si sa le pastreze ca niste perle pretioase intr-o cutie. Sau ne inecam in lacrimi pana ceea ce a fost scris se amesteca intr-un amalgam nedeslusit de litere. Poate ar trebui sa visam mai mult. ~

~ Odine ~ 

~ Balada lacrimilor ~

~ Aş vrea să mă topesc într-o lacrimă

Şi să mă transform într-un ocean,

Ochii să îi umplu cu agheasmă,

Să mă-nchin ca un mirean.

Soarele  să îşi oprească razele,

În lacrima care s-a scurs,

Să-i sărute urmele,

Şi drumul ce l-a parcurs.

Să trimită îngeri albi,

Să mângâie obrajii plânsi,

Cu toţi trandafirii dalbi,

Din gradina Raiului culeşi.

Ce dacă locul e un iad,

Căci sufletul îmi e departe,

În păduri dese de brad,

Unde sunt de cer aproape.

Din sufletu-mi va curge o cascadă,

În valuri, valuri de iubire,

Şi-o să cânte o baladă,

Despre lacrimi şi simţire. ~

~ Odine ~

~ Jucătorul de inimi ~

~ Ia-mă aşa cum sunt, sau lasă-mă de tot,

Nu vreau să cad din nori şi să-mi spui că pot,

Că pot să-mi ridic, oasele rupte de pe pământ,

După ce-am picat, aproape în mormânt.

Nu-mi cere atâta putere căci sunt doar un om,

Şi sufletul mă mănâncă precum un melanom,

Ce roade din a mea carne, ca o hienă crudă,

Durerea-mi, urechile tale surde nu vor să o audă.

Nu-mi cere să cobor în Iad şi-apoi mă ridic,

Când dracii trag de mine şi muscă atât de sadic,

Înfometaţi de carnea mea se-nfruptă fără milă,

Mestecă-n demenţă şi râd în lumea lor senilă.

Şi cum încep puţin să pot scăpa din adâncuri,

Apari tu, ca un jucator şi meşter în amoruri,

Cu atu-urile-n mână amestecând în mintea-mi,

Gândurile toate şi pe toate mi le sfărâmi.

Mă transformi în mortul cel viu ce te ascultă,

De parcă eşti o forţă întunecată şi ocultă,

Ce cere slugii sale viaţa să îşi jertfească,

Să se arunce-n Iaduri, fără să clipească.

Şi-ţi cad în braţe fără nici o putere,

De a mă împotrivi chiar de-aş simţi durere,

Tac, ascult, îndur  torturi cu oase-anchilozate,

Ce-mi ceri să fac, Tu, jucătorule de inimi şi păcate. ~

~ Odine ~

~ Te-am visat noaptea trecută ~

~ Iar te-am visat noaptea trecută,

Cum lângă mine tu stăteai,

Într-o linişte-absolută,

Cuvinte calde îmi spuneai.

Mă-ncurajai să pot să trec,

Peste depărtarea care roade,

Căci între noi atâtea se petrec,

Şi curg lovindu-ne-n cascade .

Am încercat să pot să-mi ţin,

Lacrimile atât de sugrumate,

M-ai sărutat pe obrazul fin,

Şi mi-ai dat părul pe spate.

Ai şters lacrimile ce nu conteneau,

Să curgă în jos domoale,

Iar mâinile tale îmi ştergeau,

Obrajii uzi de lacrimi inegale.

Şi-un zâmbet slab mi s-a ivit,

În colţul buzelor sărate,

Pe care-apoi mi le-ai strivit,

Cu săruturi apăsate.

Ochii brusc mi s-au deschis,

Şi am văzut o pernă neocupată,

Ce te aşteaptă, nu doar în vis,

Ci în viaţa toată.

A trebuit să mă trezesc,

Să-nfrunt o altă zi fără tine,

S-aştept din nou să aţipesc,

Să te am lângă mine. ~

~ Odine ~

~ Câte doruri port în mine ~

~ Atâtea doruri port în mine

Că nici oceanul nu le-nghite,

Stau agăţate ca un ciorchine,

De sentimente chinuite.

Iar greutatea lor apasă,

Pe inima prea obosită,

Şi durerea nu mă lasă,

Făcând o viaţă părăsită.

Doruri grele apăsătoare,

De-aţi pleca ce bine-ar fi,

Aş scăpa de-ncătuşare,

Spre zări albastre argintii.

Şi-ar zbura ca o nebună,

De la răsărit pân-la apus,

Mi-aş pune pe cap cunună,

Din flori şi-aş fi îngerul supus.

Dar dorurile nu mă lasă,

Nu mă scapă din a lor gheară,

Şi mai rău şi greu m-apasă,

Să-mi scoată inima afară.

Când în piept nu va mai bate,

Cât s-a chinuit neîncetat,

O inimă s-a stins din dragoste,

De câte doruri a purtat. ~

~ Odine ~

~ Eşti muza mea ~

 ~ Eşti muza mea din poezii,

Deşi n-o spui, însă o ştii,

Cu ochii verzi albaştrii ce privesc şăgalnic

Şi zâmbet de copil zburdalnic.

Tu eşti cel care mă inspiri,

În poemele nopţilor cu dor,

Îmi eşti timpul dintre clipiri

Şi lacrima ce se scurge pe obraz uşor.

Îmi eşti zâmbet şi durere,

Îmi eşti sufletul pereche,

Îmi eşti vise efemere

Ce vin dintr-o viaţă, mult mai veche.

Eşti muza mea şi din creion,

Te creez aşa cum te doresc,

Să fi vânătorul de pe Orion

Şi punctul de reper ceresc.

Te pictez cu mâna mea,

Aşa cum te iubesc doar eu,

Cum mă-deamnă dragostea,

Şi aşa vei fi mereu.

Îţi dau chip pe o coală de hârtie,

Îmbrăcându-te în stofa ţesută cu litere,

Te alcătuiesc din rime într-o poezie,

Căci tu eşti muza mea, creată din iubire. ~

 ~ Odine ~