~ Iubeşte-mă cum te iubeşti
pe tine,
Şi nu mă mai zidi în
chinuri,
Cum a-ncercat Manole a
pune,
Pe Ana lui adânc în
ziduri.
Căci nu poţi construi
cu jertfă,
O casă ca o mănăstire,
Şi-n ea să cânte îngerii
la harfă,
Când e clădită cu
nefericire.
Tu nu îmi eşti Manole,
Aşa cum eu nu sunt o Ană,
N-ai cum să aştepţi
miracole,
Făcând casă cu jerfă
umană.
Şi totuşi m-ai zidit pe
mine,
Cu tot cu inima-mi în închisoare,
Acum din ziduri se aud suspine,
Şi rugăciuni de îndurare.
Iubitul meu, mester
faurar,
Dragostea e mai presus,
Decat un monument funerar,
În care un suflet a fost
răpus.
Manole-al meu cu privire
senină,
Cel care pe mine m-a zidit,
În casa în care iubirea
se închină,
Şi care-a uitat că m-a iubit. ~
~ Odine ~
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu