~ Nu mai am nici suflet,
nici cuvinte şi nici lacrimi,
Iar inima mea e în mine
ca o piatră,
Atârnă atât de greu de
la prea multe speranţe,
Şi mă încadrează doar
frunzele căzute.
Căci viaţa mea e ca o
frunză toamna,
Ce s-a rătăcit prin mii
de frunze ,
Aşteaptă să prindă fire
de rădăcini,
Într-un pământ sterp şi
îngheţat.
Viaţa mea este ca un
vas spart,
Un bol fisurat, care nu
mai poate ţine,
O picătură de apă
pentru sufletul meu,
Atât de însetat de
adevăr şi iubire.
Aruncat în foc Iadului
arzător,
Se topeşte şi-l
amestecă smolindu-l,
Încercând să lipească
bucăţi măcinate,
Într-un pocal sfinţit,
pentru regele negru.
Ai lăsat un cântec fără sunet,
Ai lăsat o poveste scrisă pentru tine,
Şoptită de îngerii fără
grai,
Ce plâng nebuni in
toiul nopţii.
M-ai lăsat oarbă la
marginea Raiului,
Şi moartă de foame în
bucătăria vieţii,
Aşteptând să apară
îngerii de zăpadă,
Să nu spui niciodată
adio în grabă,
Pentru că acel adio e o
viaţă,
Atât de lungă şi nu va
primi vreo milă,
Şi nici o rază de
lumină sau speranţă.
Uneori tu râzi când eu
plâng,
Iar când tu plângi, eu
plâng cu tine,
Dar aşa îţi va fi poate
mai bine,
Rege de negru, stăpân
al junglei umane. ~
~ Odine ~
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu