~ Cum poti vindeca iubirea? ~

   ~ Cum te poti vindeca iubirea? Plangand? Oare cate lacrimi trebuie sa vindece ceva, ce nu va trece niciodata? Nici macar oceanul apa lui sarata nu poate sterge o durere care seaca si care sapa din ce in ce mai adanc intr-o inima, care abia bate.

     Cum poti vindeca iubirea? Prin furie? Furia nu poate fi indreptata catre ceva ce iubesti din toata inima. Pentru ca atunci cand iubesti, furia nu are ce sa caute. E pe moment, apoi, iubirea iese la suprafata, pentru ca ea este cea care intotdeauna invinge. Sau chinuie, lipsa ei.

     Cum poti vindeca iubirea? Strigand? Cat de tare ai putea sa strigi ce te doare? Cata forta sa poti avea? Pentru ca ai striga si ai cadea in genunchi, tipand in tine de dor. Nici un strigat, oricat te tare ar fi nu poate vindeca ceea ce inima nu poare rosti, decat simti.

      Cum poti vindeca iubirea? Scriind? Cate cuvinte sa poti scrie sa o alungi din tine? Cate limbi sa fie inventate, pentru a arunca ceea ce tii acolo in tine cu tot sufletul. Nici cuvinte, nici litere nu pot scoate, tot ce crapa inima in doua sa iese la suprafata, pentru ca ea le lasa.

     Si atunci, exista oare vindecare in iubire? Sau o duci alaturi de tine, precum ai cara un schilod in carca si-l ajuti sa supravietuiasca? Nu te poate ajuta nici un ocean de lacrimi, nici furia adunata a unui univers intreg, nici urletele tuturor fiarelor salbatice, nici toate cuvintele lumii adunate si legate intre ele, nu pot duce la drumul catre iubiresi nu pot vindeca o inima ce plange, pentru ca atunci cand iubesti cu adevarat si cand ea pleaca, esti un om fara directie, fara casa, fara familie si fara inima, pentru ca inima ta in momentul ala a incetat sa mai bata pentru tine. Cand iubirea a plecat din viata ta, te simti ca un om mort a carui inima se zbate sa traiasca doar pentru celalalt. ~

~ Odine ~

~ Pierdut in desert ~

Doar spune-mi ca ma mai vrei aici

Cand ratacesti acolo
Pe acele campuri de praf si vanturi puternice care bat

In acel ocean alb uscat esti singur pierdut in desert

Esti pierdut in desert.

Dar pentru a sta cu tine intr-un cerc de foc,

Voi uita zilele care au trecut.

Iti voi proteja trupul si iti voi pazi sufletul,

De mirajele pe care le vezi.

Cand esti pierdut in desert.

Daca sperantele tale se risipesc ca praful de-a lungul drumului tau,
Eu voi fi luna care-ti lumineaza calea

Daca soarele ar putea sa te orbeasca , eu ma voi ruga la cer

Ca sa cada zapada peste Sahara.

Daca acesta este singurul loc unde iti poti lasa indoielile

Te voi sustine si voi fi singura ta cale de iesire,

Si daca vom fi mistuiti de foc,
Ma voi ruga la cer ca sa cada zapada peste Sahara.

Doar o dorinta si eu iti voi acoperi umerii,

Cu voaluri de matase si aur.

Cand umbrele vin si iti intuneca inima

Lasandu-te cu regrete atat de reci,

Pierdut in desert.

Daca sperantele tale se risipesc ca praful de-a lungul drumului tau,

Eu voi fi luna care-ti lumineaza calea

Daca soarele ar putea sa-ti orbeasca ochii, eu ma voi ruga la cerul de sus,

Ca sa cada zapada peste Sahara.

Daca acesta este singurul loc unde iti poti lasa indoielile

Te voi sustine si voi fi singura ta cale de iesire

Si daca vom fi mistuiti de foc,
Ma voï ruga la cer ca sa cada zapada peste Sahara.

~ Ploaia din sufletul meu ~

      Parca incepe sa ploua. Si daca va incepe sa ploua, sufletul meu a se prabusi pe o picatura de apa, incet, catre pamant unde va fi calcat de nemilosii trecatori. As vrea sa ma agat de tine si sa raman acolo pe veci, o farama din tine, o bucata din noi, sa zburam prin ploaie, doua stafii imbratisate, sa atingem lumina, sa mangaiem soarele, sa mirosim fericirea, sa muscam din iubire si sa murim impreuna.

     In asfintit aleile sunt pustii, toate vietatile orasului s-au adapostit lasand in urma lor pasii grabiti, teama de a fi atinse de lacrimile cerului. A inceput ploaia cu mii de fulgere lovind haotic, in  zari indepartate. Imi pare ca zig-zagul traiectoriei lor prabuseste in apus o constelatie, iar stelele risipite pe pamant vin sa-ti lumineze pasii catre casa mea.

     Vino la mine, stinge lumina si du-ma in ploaia de afara, nu vreau sa privesc caderea ploiii de dincolo de fereastra aburita. Acum nu e timp de cuvinte, vreau sa alergam pe strazi, desculti, fara umbrele, sa ascultam simfonia infinitelor picaturi ce mor lovite de frunzele copacilor. Sa dansam in parcuri uscate de seceta, sa simtim sub talpile noastre fiecare radacina cum danseaza odata cu noi.

    Sa ma saruti atunci cand ploaia me loveste mai tare. Sa ma imbratisezi atunci cand tunetele ma infioara. Impreuna sa strigam Iubirea, fara ca nimeni sa nu auda, acel TE IUBESC, pe care ploaia il va topi in picaturile sale.

                                                            

~ Ma iubesti? ~

Ma iubesti tu mai mult decat ceilalti?
Ma iubesti tu ca un  frate ceresc?
Ma iubesti tu ca un  rob din iubire?
Eu asa te iubesc.

Ma iubesti tu cand sunt langa tine,
dar si-n ceasul amar si umbrit?
Ma iubesti tu cand ceru-i departe?
Eu asa te-am iubit.

Ma iubesti tu mai mult decat ceilalti?
Mai presus de-orice gand pamantesc?
Mai presus de-orice dragoste-a firii?
Eu asa te iubesc.

Ma iubesti tu pe culmi de vedenii
dar si-atunci cand te simti parasit?
Ma iubesti si-ntre flori, si-ntre suliti?
Eu asa te-am iubit.

Ma iubesti tu mai multi decat ceilalti,
decat cei ce arar ma-nsotesc?
Ma iubesti tu privind vesnicia?
Eu asa te iubesc.

Simti ca-n lume straine ti-s toate?
Simti ca-n Mine ti-e totu-mplinit?
Ma iubesti tu mai mult ca pe tine?
Eu asa te-am iubit.

Costache Ioanid

~ Tu... ~

Ia-mi sufletul în palmă, în palma ta cea fină,

Şi albul pielii tale-mi va fi pe veci lumină...

Uită-mi sărutul ultim pe-aceleaşi pleoape două,

Printre magnolii trupul, ca pe un strop de rouă...

Ia-mi gândul ce-ţi păstrează în el, aievea, glasul

Şi-n verde iarbă-ascunde-l... culoarea ei mi-e pasul...

Alunecă-mi pe frunte, plăcere fără nume,

Pe ale mele buze fii vers uitat de lume…

Şi-a nu ştiu câta oară, peste ce-a fost odată,

Când fi-va iar o vară, împrăştie-mă toată…

Braţe-mi vor fi salcâmii încununaţi de floare

La piept n-oi strânge vântul ci doar pe tine, soare…

~ Sonetul XVII ~

Nu te iubesc chiar dacă

tu ai fi un trandafir sărat, sau topaz,

sau o sageată de garoafe

pe care focul o trimite.

Te iubesc cu o certitudine întunecată

căci lucrurile sunt create să fie iubite,

în secret, între umbră şi suflet.

Te iubesc ca planta care niciodată nu înfloreşte

care păstrează în sine lumina florilor ascunse.

Mulţumesc iubirii tale, solid şi cert parfum

ce răsare din pământ

şi trăieşte în întuneric, în sufletul meu.

Te iubesc fără să ştiu cum şi când, sau poate unde

Te iubesc în mod direct, fără să retrogradez,

fără complexe sau mândrie;

Deci te iubesc pentru că ştiu,

că aceasta e singura cale:

Unde eu nu exist, nici tu,

atât de aproape, încât mâna ta

pe pieptul meu este mâna mea,

atât de aproape, încât ochii tăi închişi

mă adorm pe mine.

~ Poemul XVIII ~

~ Aici te iubesc!
Vântul se desprinde din pinii întunecaţi.
Luna străluceşte ca fosforul în apa nestatornică.
Zilele, de acelaşi soi, se urmăresc unele pe altele. 
Zapada se dezvăluie în forme care dansează.
Un pescăruş argintiu alunecă din vest.
Uneori o corabie. Stele înalte, înalte. 
O, catargul unei corăbii.
Singur.
Uneori mă trezesc devreme şi sufletul mi-e ud.
În depărtare, marea sună şi răsună.
Acesta este un port. 
Aici te iubesc.

Aici te iubesc şi orizontul te ascunde în zadar. 
Te iubesc şi printre aceste lucruri reci.
Uneori, săruturile mele se urcă pe acele corabii grele
ce străbat marea fără destinaţie.
Mă regăsesc uitat ca ancorele vechi.
Porturile devin triste când după-amiaza acostează.
Viaţa mea oboseşte, înfometată, fără niciun scop.
Iubesc ce nu am. Tu eşti atât de departe.
Dezgustul meu se luptă cu amurgul înăbuşit.
Dar noaptea revine şi începe să-mi cânte.
Luna îşi răsfrânge visul neîntârziat.
Cea mai mare stea mă priveşte prin ochii tăi.
Şi, când te iubesc, pinii îţi cântă numele în vânt
cu frunzele lor ca de coarde ~ Pablo Neruda ~