~ De ce te porți ca un blestem? ~

~ De ce te porți ca un blestem

Dărâmând totul în mine

Și nici nu vii când eu te chem

De parcă tot ți se cuvine?

De ce mă faci să îmi urăsc

A mea inimă sărmană,

Când tot ce fac e să te iubesc,

Cu o dragoste nepământeană?

De ce mă lași să umblu ca vrăjită

În lumea asta așa de crudă,

Să fiu de tine azvârlită

Precum femeia cea zăludă?

De ce azi te porți indiferent

Iar ieri îmi jurai iubire,

Și ce primesc eu permanent

E tratament de otrăvire?

De ce te-ai transformat așa

Din bărbatul tandru și patern,

În cel care vrea a-mi declanșa,

Intrarea în Infern? ~
~ Odine ~ 

~ Dragostea nu este filosofie ~

~ Dragostea nu este filosofie,

Este ani de viață,

Este construcție de zi cu zi,

Dragostea este divinul din om,

Infinitul efemerului.

Iubirea este inițierea în eternitate.

Exercițiul dragostei în fiecare zi.

Dragostea nu este filosofie.

Este multiplicarea care se divide din noi,

Un fel de ”Bine ai venit” străinului care este în noi ...

Iubirea este forța de muncă,

E ca și apa florilor într-o zi călduroasă de vară,

Semănatul a ceea ce vei recolta în viitor.

Dragostea nu este filosofie.

Dar ea cționează chimic ...

Este aplicată fizic...

Se înmulțește matematic,

Este geografia formelor corpului

Și dă povești istorice.

Dragostea nu este filosofie.

Este conjugată în viață,

Experiență divizată,

Dragostea nu este întotdeauna râs,

Dar, de asemenea, nu este nici durere întotdeauna. ~

~ Odine ~

~ Aripa stângă ~

~ Am găsit o pasăre fără o aripă,

Stătea căzută la pământ

Și își cânta un cântec aproape stins

De atâta durere.

Am luat-o-n palme și am mângâiat-o încet

Căci îmi era așa teamă să nu o lovesc mai rău.

Am întrebat cine i-a rupt aripa

Și cu glas suav mi-a zis... ”dragostea”.

Mi-a spus că atât a iubit de mult,

Încât și-a dat aripa din partea stângă,

Pentru cel pe care l-a adorat nespus

Cel care a plecat și a uitat de ea căzută.

Și n-a contat că nu ar mai fi putut zbura

Sau că va rămâne la pământ pe veci,

A contat să-și sacrifice pentru iubire

Cea mai importanta aripa din stânga.

Am luat aripa căzută și acul

Și am început să o cos încet, cu grijă,

Sperând că poate într-o zi va mai putea zbura,

Iar dacă nu va mai simți înaltul cerului,

Măcar va avea bucățica ruptă alături de ea.

Dintr-o dată a început să se miște ușor,

Cu zvâcniri din ce în ce mai dese

Și abia atunci am înțeles că aripa stângă,

Nu era altceva decât inima...

O biată inimă rănită de dragoste.

Poate că nu va mai iubi la fel cum a iubit

Dar va putea trăi frumos și va putea cânta

Cântece despre iubirea cea curată,

Și va fi cea mai frumoasă inimă ruptă,

Căci acolo unde durerea se întâlnește cu iubirea,

Începe rugăciunea către Dumnezeu. ~

~ Odine ~

~ Ascultă cu sufletul ~

~ O să îți șoptesc ceva, atât de încet

Încât să mă poți auzi doar cu sufletul.

Dacă el nu mă va auzi,

Atunci ce rost are să le rostesc mai tare,

Să le audă urechile?

Eu sufletul tău îl vreau, nu trupul

Eu nu sunt hoț de trupuri așa cum ești tu.

Dacă el ar rămâne lângă mine fără suflet,

Ce aș putea face cu el?

Eu am avut ușa sufletului deschisă mereu

Și ai intrat și ai luat oricând, oricât ți-a trebuit.

Trupul îl poți iubi un timp, însă el se degradează,

Sufletul în schimb rămâne același.

Iar dacă sufletul tău nu aude ce îi spun,

Cum ar putea să înțeleagă mintea?

Nu trupul ar putea să îmi înțeleagă durerile,

Starea de fericire sau tristețea, ci sufletul.

De el am nevoie pentru că dacă el mă va urma,

Trupul va veni la pachet cu sufletul.

Sufletul nu poate fi cumpărat, sau dacă se ajunge la asta,

Trupul nu e altceva decât o coajă, ce ascunde ceva stricat.

Și sufletele dacă sunt surde la șoaptele de iubire,

Ce rost mai au cuvintele?

Sufletul înțelege totul fără cuvinte,

Asta pentru că simte ceea ce este în cealaltă jumătate,

Sufletul are un limbaj al lui propriu, fără cuvinte,

Sufletul comunică prin gesturi, prin lacrimi, prin sentimente.

Nu îți mai pot vorbi decât prin șoapte,

Iar când sufletul tău se va opri din goana asta a simțirilor trupului,

Atunci nu vei mai putea să furi și să îmbrățișezi corpuri

Iar când îi vei permite să se așeze liniștit,

Abia atunci o să mă auzi și o să înțelegi iubirea,

Căci în acea clipă, vei putea îmbrățișa doar suflete. ~

~ Odine ~

~ Parfumul... ~

~ Oare voi putea să îți uit parfumul?

Pentru că deja par drogată,

Atunci când mi se pare că simt iz de tine.

Ești la sute de kilometrii departe de mine

Și totuși, îmi ești în creieri.

Aș fi preferat ca atunci când ai plecat

Să îți fi luat și parfumul ăsta cu tine,

Să ți-l împrăștii în toate paturile în care dormi,

Nu în sufletul meu, nu în mintea mea.

Din toate posibilitățile de arome din jurul meu

Am ales parfumul tău, cel mai periculos parfum.

Am fost ca o gâză atrasă de mirosul unei flori carnivore,

Cea care miroase divin, dar e moarte sigură.

Oare o să pot scăpa din mrejele aromei tale?

O să mă pot desprinde din ghearele astea care îmi acaparează mintea?

Asta îmi doresc cred că cel mai mult,

Ca după atâția ani să mă pot trezi într-o dimineață,

Să simt mireasma florilor de primăvară,

Parfumul brizei mării vara,

Să îmbrățișez fiecare om și să îi simt mirosul,

Să-mi umplu plămânii și mintea de esențele vieții.

Iar parfumul tău? Al tău să-l pun într-o sticluță

Ca pe un elixir ce m-a ținut captivă așa de mult timp

Și aproape mi-a anihilat definitiv simțul olfactiv,

Să-l uit, să nu mai înțepenesc atunci când seamănă cu un altul

Și să-i dau drumul pe apă, să ajungă la tine,

Pentru că eu nu vreau doar un parfum,

Vreau la pachet și purtătorul lui. ~

~ Odine ~

~ Un suflet de femeie ~

~ Oamenii sunt construiți din aripi de păsări

Din milioane de aripi țesute între ele

Ce se țin împreunate ca într-o horă,

O horă a iubirii eterne.

Atunci când sufletul se simte liber

Aripile se desprind și se îanlță

Zboară în goană spre cerul albastru,

Spre zare, spre locuri unde nimic nu îi oprește.

Oamenii au în piept aripi de păsări

Ce abia așteaptă să fie eliberate prin iubire,

Să se zbată ieșind, să gâdile sufletul

Să urce spre minte, să tulbure totul.

Oamenii își îmbrățișează aripile între ele

Se iubesc contopindu-se

Și zboară împreună spre infinit,

Se joacă dansând, dansează iubind

Și cântă... le cântă aripile valsuri,

Iar valsul plutește în nori călători.

Tu ți-ai luat aripile toate

Și ai plecat... ai zburat.

Unde? Numai tu știi.

Și inima îmi reproșează,

La fel și aripile de păsări din mine.

Mă ceartă că le-am învățat să zboare

Și-acum le țin închise.

Aș fi vrut să-ți spun ” dacă o să zbori, să mă iei cu tine”,

Dar n-am făcut-o pentru că nu aș fi putut

Să îmi lipesc aripile din mine cu tine,

Știind că zborul tău nu e un vals al iubirii.

Și chiar de mă doare și aripile din mine dor

Ți-am dat drumul să zbori,

Te-am desfăcut din mine

Pentru că tu... tu ești doar om, un bărbat,

Iar eu... eu sunt doar suflet.

Un suflet de femeie. ~

~ Odine ~

~ Crucificarea iubirii ~

~ Îmi cad frunzele din suflet

De parcă-aș fi o toamnă melancolică...

Sau poate tu ești toamna mea

Care îmi rupe acoperământul inimii.

Mi le arunci pe jos să le transformi în covor,

Covor de nestemate aurite,

Pentru că nu-ți mai place să calci pe jos,

Acolo unde este tină, moluz cotidian.

Preferi să calci pe ele, așa covor cum sunt,

Îți țin de cald, îți protejează tălpile,

Ști că ele nu te-ar înțepa niciodată,

Sau să te rănească în vreun fel.

Nu-ți pasă că le doare,

Sau că poate nu au meritat niciodată,

Să le calci precum un covor oarecare,

Pentru că ele sunt foi de pe inimă,

De pe o inimă care mai bate încet pentru tine

Și asta nu pentru că nu mai simte la fel,

Ci că a obosit de-atâta smulgere din piept.

Frunzele din sufletul meu nu este un covor să-l calci,

Căci numai covoarele se nasc să fie călcate în picioare,

Ele sunt bucăți din trup de copil de Dumnezeu,

Care trăiește, suferă și se sacrifică pentru iubire.

M-ai crucificat Manole,

M-ai răstignit să-ți faci biserică măreață

Și n-a contat nici strigăt și nici plânset,

Ci să te construiești pe tine. ~

 ~ Odine ~