~ Îmi cad frunzele din suflet
De parcă-aș fi o toamnă melancolică...
Sau poate tu ești toamna mea
Care îmi rupe acoperământul inimii.
Mi le arunci pe jos să le transformi în covor,
Covor de nestemate aurite,
Pentru că nu-ți mai place să calci pe jos,
Acolo unde este tină, moluz cotidian.
Preferi să calci pe ele, așa covor cum sunt,
Îți țin de cald, îți protejează tălpile,
Ști că ele nu te-ar înțepa niciodată,
Sau să te rănească în vreun fel.
Nu-ți pasă că le doare,
Sau că poate nu au meritat niciodată,
Să le calci precum un covor oarecare,
Pentru că ele sunt foi de pe inimă,
De pe o inimă care mai bate încet pentru tine
Și asta nu pentru că nu mai simte la fel,
Ci că a obosit de-atâta smulgere din piept.
Frunzele din sufletul meu nu este un covor să-l calci,
Căci numai covoarele se nasc să fie călcate în picioare,
Ele sunt bucăți din trup de copil de Dumnezeu,
Care trăiește, suferă și se sacrifică pentru iubire.
M-ai crucificat Manole,
M-ai răstignit să-ți faci biserică măreață
Și n-a contat nici strigăt și nici plânset,
Ci să te construiești pe tine. ~
~ Odine ~
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu