~ Am fost confuzi, dar încă nu am pierdut lupta ~

~ Până astăzi am fost că generația care nu mai avea planuri,

Nu mai avea nici o scânteie în inimă care să fie aprinsă,

Nici o putere de a transforma peste noapte ceea ce trebuia schimbat. 

Până de curând renunțaserăm, nu avem nici o referință,

Munca noastră era lipsită de relevanță, iar calitatea vieții praf și pulbere. 

Ca să ne fi permis un apartament sau o casă în care să ne facem o familie părea ireal,

Sau să ajungem la vârsta pensionării și să așteptăm poștașul să ne aducă dreptul de bătrânețe.

S-a dat vina că suntem dependenți de smartphone-uri

Că internetul ne domină mintea și nu ne mai face să gândim logic.

Până de curând mergeam pe străzi pline de morți vii,

Sclavii maneliștilor care ne râdeau în față cu luxul lor

Și a politicienilor care nu știau decât grija pentru propriul lor buzunar.

Ne-am amăgit în trecut că viata noastră de adult va fi mai ușoară decât a părinților noștri,

Că vom avea libertatea pe care ei nu au avut-o, dar am trăit mai înlănțuiți ca ei,

Am trăit orbi, surzi, muți și conduși ca niște marionete,

Asta până când niște copii au trebuit să plătească pentru noi,

Pentru toată starea de nepăsare și orbecăială în care am tot trăit de 25 de ani,

Lăsând o mână de ”sataniști” la conducere, să saliveze zi de zi după șpagă.

A fost necesar să se mai plătească cu sângele unor copii nevinovați,

Ca noi, românii să ne trezim din somnul în care am dormitat atât amar de vreme

Și să ne pregătim de luptă... nu cu arme, 

Ci să ne luăm de mână și în ”Colectiv”,

Să arătăm moși-strămoșilor noștri că nu au vărsat sângele lor ca noi să ne vindem țara,

Și să dărâmăm un sistem corupt care nu ne mai reprezintă.

Am fost confuzi, dar încă nu am pierdut lupta

Acum știm ce vrem și asta înseamnă că avem jumătate de bătălie câștigată. ~

~ Odine ~

~ Am renunțat la coronița, mi s-au pus de prea multe ori coarne ~

~ Uneori femeia din tine merge cu capul plecat și mintea aiurea

Și auzi ca prin vis o voce care te întreabă:

” De ce mergi cu capul plecat prințesă, să-ți cadă coroana? ”

Nu te mai interesează de nimic, abia respiri

Și ceea ce odată te făcea să te simți o prințesă,

Acum nu-ți mai pasă de ce se întâmplă,

Chiar și de ar cădea coroana aia, cu spinii ei cu tot.

Nu ai o direcție anume și ai impresia că în stomacul tău,

E pumnul unui boxer profesionist.

Gâtul ți-e uscat, abia respiri, gura amuțită nu mai spune nici un cuvânt,

Iar pe interior ți se pare că inima îți sângerează.

Ai auzit foarte clar fisura care a avut loc în piept,

Atunci când s-a trezit din visul frumos.

Îți dai seama că nimic nu durează pentru totdeauna

Și că tot mai puțini oameni de valoare mai există.

Că în dragoste ca și în viață, nimic nu este ceea ce pare

Și că nici toată ciocolata din lume nu ți-ar putea îndulci zâmbetul.

Parcă nu mai ai respirație, nici puls, nu ți-e cald, nici rece,

Nu ți-e sete, nu ți-e foame, nu simți nimic, decât o amorțeală.

Nici măcar poftă de viață parcă nu mai ai,

Realizezi că prinții nu există... și nici prințesele.

Ca prin senin auzi din nou vocea aia și niște ochi ațintiți asupra ta,

Te privesc de parcă ar observa ceva greșit.

”Ce faci dacă va cădea coroana? Renunți la ea? ” 

Am renunțat deja.... nu mai am coroană,

De prea multe ori mi s-au pus coarne. ~

 ~ Odine ~

~ Dragostea nebună înseamnă să nu te sperie plictiseala de peste 20 de ani ~

    ~ Sunt o romantică și nu pot schimba asta. Noaptea îmi aruncă mereu idei la picioare și mă simt nevoită să le aleg aproape în ultimul moment, indiferent de întunericul din cameră, de somn, sau de obligațiile de a doua zi. Deși este ușor de imaginat, nu este atât de ușor de explicat, chiar dacă mie mi se pare că este evident. Mă arunc cu capul într-un râu de gânduri care mă fac să elucidez povești, planuri nebunești, prezentul, viitorul, iar ele se grăbesc în capul meu să intre în camera luminată difuză.

       Tu stai liniștit, fără zgomote și dormi, gândurile nu-ți vorbesc și a doua zi ești odihnit. Eu nu am liniștea asta și atunci mă concentrez pe gândurile tale și totul curge de la sine. Am ajuns să îmi fie mai ușor să intru în mintea ta, decât în a mea. Sunt un om atât de simplu, dar cu o minte atât de complicată și complexă, încât și mie îmi este greu să navighez acolo de multe ori.

     Mă așez cu laptopul în brațe, în mijlocul pustietății minții mele, singură, eu cu mine și scriu și scriu și scriu, fără să știu prea bine ce vreau să exprim. Și atunci mă gândesc la tine și începe magia. Inspirația întotdeauna întrece raționamentul, pentru că vine fără să mai gândesc în detaliu, ci sunt doar cuvinte înghesuite în fraze și paragrafe.

       Întotdeauna am citit regulile abia după ce le-am încălcat. Mă plictisesc regulile, dar sunt necesare în societatea de azi. Cui îi pasă, dacă tu te trezești că ai încălcat un contract, doar că nu ai avut răbdarea să-l citești literă cu literă, ci ai luat totul pe sărite? Doar că unele reguli nu sunt scrise, ci trebuie să le citești în oameni, pentru că și alți oameni le încalcă frumos și cu zâmbetul pe buze și cazi tocmai tu, cel care ai luat totul pe încredere.

        La fel și în dragoste, nu totul e pe încredere. Cel care vrea să ajungă pe culmile măreției dragostei, trebuie să fie pregătit să treacă și prin adâncurile disperării, așa se spune. Mie nu îmi plac jumătățile de măsură, poate de asta am ales inconștient mereu oameni complicați, cu relații complicate, sau ascunse, sau în mai multe relații, sau cum o mai fi. Am ales fără să știu asta și m-am trezit într-un haos care nu îmi aparține, da îi aparțin lui. Și atunci am încercat să scap de el.  Doar că acea încredere care o dădeam eu, nu o și primeam la rândul meu, din partea opusă.

      Da știu dacă te trezești într-o relație greșită, ia-ți papucii și fugi. Aiurea... fugi dar inima face stânga-împrejur. Cu ea ce faci? Ea ajunge să te facă să te dai cu capul de toții pereții care îi ai în jurul tău, să faci gaură prin ei, dar să te duci acolo unde vrea ea. Mintea comentează la toate, inima dă delete, iar dacă o enervează mintea, îi dă și ignore și o scoate și din lista de prieteni. Ele se ceartă și tu ești în dilemă. Ești jucăria lor de cârpă pe care se bat și ajungi să te facă franjuri.

      Pe tine ajunge să te doară din ce în ce mai tare, iar cel cu toate complicațiile din viață, parcă ți le transferă ție pe toate. El doarme liniștit și tu ai insomnii. El se gândește cum să își planifice timpul cu atâtea relații pe cap, tu nu ști cum să scapi de una care te dă peste cap. Sfaturi? Ohohoo primești de peste tot, toată lumea e plină de sfaturi și pilde inteligente. Câți le urmează? Numai cei care nu trăiesc prin inimă, sau cei care au inima doar pentru a le umple venele cu sânge. Când iubești cu inima, nu ai opțiunile astea.

         Vezi eu sunt simplă cu o minte complicată, tu ești complicat cu o minte simplă și odihnită. A devenit ceva atât de normal să stai în complicațiile astea, încât habar nu ai avea cum e să fii într-una simplă. Una în care peste 20 de ani să te plictisești în fața televizorului, iar femeia de lângă tine să facă murături și zacuscă. Pentru mine asta înseamnă dragoste nebună, să fii atât de nebun încât să nu te sperie plictiseala aia de peste 20 de ani, să te arunci acum orbește în ceva atât de simplu, dar atât de complicat de frumos. ~

P.S. Sper că nu v-am plictisit :)

~ Odine ~

~ Dragostea pentru mine este un bărbat, al cărui timp ești ”tu” ~

      ~ Am învățat să văd mai bine realitatea. Să-mi echilibrez viața în comparație cu visele, să-mi organizez stelele norocoase ca să știu ce mă așteaptă. Perioada în care trăim este astăzi. Nu are nici o importanță să tânjesc după un viitor definit cu mii de "dacă". Acum învăț să apreciez ceea ce cred, ceea ce simt, ce îmi place, ce mă doare, sau ceea ce a fost vreodată. Omul responsabil vrea să construiască propria sa lume cu alegerile corecte, ghidate de dragoste și bunătate în inimă.

      Mă uit pe geam cum plouă și văd cum stropii de ploaie se preling pe sticla aburită și mă gândesc la  anul trecut și la oamenii dragi care i-am pierdut din lumea asta. Am înțeles atâtea, că nu poți fugi de ploaie, dar cu dragoste poți supraviețui în orice furtună, oricât de puternică ar fi.

      Dragostea pentru mine este un bărbat, al cărui timp ești ”tu”. Și abia acum am înțeles ce înseamnă. Am dat totul vieții și tot ceea ce mi-a lăsat ea la schimb, e doar nostalgie. Chiar mă întreb dacă toate astea au fost parte din planul ei. Ca distanța să devină și mai departe, barierele și mai mari, să facă totul cât mai imposibil și timpul care își joacă rolul său, să fie contra mea.

      Încerc să-mi dau seama unde am acționat bine, unde nu, dacă am fost prea naivă, copilă sau ambele. Poate, cine știe, în cele din urmă nu sunt vinovați. Poate lucrurile s-au întâmplat că așa a trebuit să se întâmple. Poate ai fost unul din acei oameni, care vin în viața noastră pentru a ne învăța ceva și să își pună amprenta pe suflet.

      Numai cei care au trăit dragostea asta interzisă înțeleg că gustul este diferit, totul este mai interesant, pasiunea mai pură, inima bate mai repede, multă magie, emoție și un amestec de frică și pasiune. Întreaga lume se învârtește mult mai puternic. Oh și ce delicioase și fără explicații sunt sentimentele.

      Foarte frumoasă dragostea asta, dar în același timp și foarte dificil de trăit. Iubești atât de mult și totuși nu poți explica de ce o faci. Faci din omul ăla piesa cea mai importantă a sufletului tău. Este trist dar îți și place. Tot ceea ce vrei, este să trăiești modul ăla de a iubi ca și cum nu se va termina niciodată! ~

~ Odine ~

~ Dependența mea ~

~ Dragostea mea pentru tine este o poezie încurcată, uimitor de sinistră

Crește din ce în ce mai mult și sufocă, precum niște gheare,

Dar care-mi surâd sălbatic și cer sânge.

Dragostea mea pentru tine este o întreagă grădină de spini

Ce cresc prin inima mea și se întortochează ca niște paraziți

Apoi zboară ca niște păsări răpitoare și devorează

Fluturii care au fost crescuți pentru a fi sacrificați.

Dragostea mea pentru tine este o poezie impură

Care cu cât mai mult visează, cu atât nodul în gât se agravează,

Este ca o boala cronică, ce-mi deshidratează gândurile.

Dragostea mea pentru tine este o poezie necurată,

O sinucidere a visurilor mele, o funie, un dispreț.

Dragostea mea pentru tine, este amară, dependentă, incorectă

Care m-a aruncat încet în lumea ta goală să mă sufoc,

O greșeală pentru lumea mea, un epitaf scris pe crucea gândurilor.

Am încercat să scap de tine, să tai cablul care ne leagă și visele și fanteziile,

Să mototolesc dorințele astea pentru tine și să le arunc pe fereastră,

Greșeala mea... că ai devenit dependența mea, că fiecare amintire nu a murit ci a fost tatuată în mine

Și nu poate fi ștearsă cu nimic, ci doar acoperită cu iubire. ~

~ Odine ~

~Nimeni nu simte iubirea, fără a încerca lacrimile ei ~

~ Nimeni nu ajunge la obiectivul propus dintr-o singură încercare, fără să se înalțe de mai multe ori și să cadă, pentru că nu poți zbura perfect din prima...

Nimeni nu merge mai departe în viață, fără a pune măcar o dată piciorul în locuri greșite sau în gropi... 

Nimeni nu poate spune că îi place un singur miros dacă nu a încercat mai multe arome...

Nimeni nu se uită la viață fără să tresară de câteva dăți, pentru că nu poate ajunge în port, dacă nu a vâslit de mai multe ori... 

Nimeni nu ajunge pe cealaltă parte, dacă nu a trecut pe un pod sau a înotat...

Nimeni nu poate judeca, fără să își știe mai întâi propria sa slăbiciune...

Nimeni nu devine un ideal, fără să fi încercat de mai multe ori imposibilul... 

Nimeni nu recunoaște posibilitatea de a ierta, dacă nu a iertat el însuși măcar o dată în viață...

Nimeni nu ar trebui să trăiască fără schimbare, de a vedea lucruri noi, a se confrunta cu alte senzații și a avea posibilitatea de a își corecta greșelile...

Nimeni nu are dreptul să consume iubirea și prietenia altui om, dacă el însuși nu dăruiește iubire....

Nimeni nu poate strânge o mână pentru a saluta, dacă ține pumnul închis...

Nimeni nu poate avea o dragoste adevărată, dacă nu s-a sacrificat el însuși mai întâi pentru iubire... 

Nimeni nu se simte iubirea, fără a încerca lacrimile ei, sau să culeagă trandafiri, fără să simtă spini lor. ~

~ Odine ~

~ Ceea ce nu ne omoară, ne distruge încet ~

~ Dintr-o data inima se strânge și apare dorul,

Îmi doresc să plece, dar nu este de ajuns. 

Vin fluturii în stomac iar teama de a suferi din nou,

Este minimă în comparație cu bucuria de a te aduce înapoi. 

Poate mâine nu vei mai fi în gândurile mele toată ziua...

Poate nu te voi mai vedea în fiecare persoană care trece pe aceste străzile aglomerate și totuși atât de goale...

Poate în seara asta nu-mi vei mai invada visele cu afecțiune și sărutări

Și apoi dorința de a nu mă alunga dimineața.

Și, dacă o să am și un pic de noroc,

Dimineața va fi una perfectă.

Mă simt rău. Dar într-o zi acest dor va trece,

Între timp nopțile sunt dificile, aproape de nesuportat.

Poate mâine nu voi mai dori să cunosc răspunsuri la întrebările mele,

Poate voi șterge fotografiile cu noi de pe telefon

Și o să uit fiecare moment când am fost împreună.

Dar acum încă nu pot,

Am încă o mulțime de speranțe răspândite aici. 

Și poate și ele ar dispărea, dacă nu m-aș trezi din senin că mă suni

Sau că îmi spui despre ceea ce faci și la final cu ”te iubesc”.

Ce se întâmplă dacă mă decid să arunc tot ce a mai rămas din tine?

Aș putea șterge tot ceea ce însemni ”tu”,

Să-mi schimb culoarea părului, tunsoarea,

Să arunc tot din dulap și să schimb garderoba,

Să ambalez totul în cutii și să ard totul ce ține de tine,

Dar nici așa nu ar ajuta, pentru că nu aș putea scăpa de mirosul tău.

Există o frază budistă care spune cam așa:

"Ceea ce nu te ucide, te face mai puternic".

Ceea ce nu te ucide, te face și  mai puternic emoțional 

Te învață să reziști și să treci peste durerile inevitabile ale vieții.

Oare te face mai puternic, sau îți închide inima și te face mai cu sânge rece?

Eu cred că ne distruge sensibilitatea și ne face să construim ziduri,

Care să ne apere de tot ceea ce ar veni din afară.

"Nu toți suntem meniți să fim super-bărbați și super-femei."

Și ceea ce nu ne ucide ne distruge încet. ~

~ Odine ~