~ Există o femeie ~

~ Există o femeie care are toată răbdarea, liniștea și pacea din lume

Și  pare să nu se termine niciodată,

E amestecată cu o iubire infinită și peste măsură,

Cu mult timp pentru ascultare și de a da sfaturi atât de simple,

Oricât amar sau necazuri ar avea împotriva vieții.

Există o femeie care are o alură caldă și cuvintele dulci și potrivite, 

Care nu știe niciodată ce este egoismul,

Chiar dacă luptă cu viața constant și nu îi auzi plânsul,

O femeie care are darul de a te învăța fără să predice prea mult, doar prin exemplu, în fiecare zi. 

Există o femeie care m-a învățat că viața este frumoasă, 

Că moartea nu este sfârșitul și că iubirea poate dura toată viața, 

Că nu trebuie să mă tem, să trăiesc, să iubesc sau să visez,

Chiar și când totul pare să fie distrus,

Iar zâmbetul nu trebuie să lipsească de pe chip niciodată. 

Femeia asta m-a învățat că trebuie să am îndrăzneala de a trăi visul, chiar dacă mor de frică, 

Să iubesc și să mă confrunt cu lumea pentru a fi fericită, indiferent cine ar fi,

Că oricât de mult m-ar stoarce de energie asta, să nu cedez niciodată.

Femeia asta m-a învățat că un cuplu nu înseamnă că sunt doi oameni perfecți,

Ci că amândoi sunt imperfecți, dar iubirea le leagă defectele împreună.

Există o femeie în ochii căreia te vezi mereu copil,

Iar mângâierea ei are efecte terapeutice,

Femeia aia este uimitoare este mama mea, sau mama ta. ~

~ Odine ~

~ Îți văd corpul ca o extensie a mea ~

~ Întotdeauna ai intrat pe ușa gândului meu, fără a bate

Și ai pus stăpânire pe ideile mele, fără a face paradă

Și dincolo de imensitatea asta care este ca o mare,

Absența ta, mă face să trăiască dar să și sufăr în același timp.

Devii imaginea permanentă pe retină,

Fixă, de neșters și imuabilă,

Tu, peisajul tot mai clar, soarta mea,

Integrală, reală, palpabilă.

E un dor de tine care-mi lăsa sufletul în bucăți

Îmi transformă viața în pene și deziluzii

Mă obosește, dar mă lasă să trăiesc,

Așteptând, să-mi invadezi ființa cu îmbrățișări.

Îți văd corpul ca o extensie a mea,

Ca și cum am fi unul,

Ca și cum tu, ai fi plaja mea secretă,

Acolo unde nisipul are podea,

Iar mângâierile tale și gesturile de iubire,

Sunt bucăți de pace care se adună în mine.

Corpul tău este vasul dorințelor mele, 

Pe care-mi doresc și visez să navighez, 

În marea aspră a pasiunilor nebune. 

Mirosul tău este ca o lumină,

Farul din portul final al corpului meu, 

Acolo unde visez să-mi ancorez poezia.

Sunt în posesia ta, prinsă în cătușele seducției tale

Și uneori te iubesc în tăcere,

Iar dragostea pentru tine este ca o boală contagioasă

Care nu ca dispare niciodată

Și asta mă consumă și mă flagelează ca o ciumă.

Mă gândesc la tine tot timpul, iar timpul este infinit,

Așa că mă gândesc la tine într-o formă infinită,

Ca un act continuu al vieții mele

O dorință continuă, care-mi corodează mintea.

Corpul ăsta este al tău, este locuința ta

Și va fi mereu al tău,

Pentru că ziua, îmi ești Soarele care mă încălzește,

Iar noaptea îmi ești Luna, care-mi veghează visele. ~

~ Odine ~

~ Sunt crima perfectă, ucisă de buzele tale ~

~ Pielea și mintea mea sunt un suspin în rugăciune,

Le domini ca un Zeu, ca un vânt care sufli rece,

Iar eu, o creatură cu aripi implementate de iubire,

Posed o inocență angelică unde locuiesc dorințe.

Flutur ca valul mării zbuciumate

Și mă simt binecuvântată parcă, de păcatul care mă ține prizonieră

Îmi brodezi pe trup emoții care trezesc magia,

Iar revelația prezenței tale, cauzează un carnaval în sufletul meu.

Ador fiara asta din tine care mă bântuie,

Pentru că e în contrast cu sensibilitatea și candoarea mea,

Unde eu, sunt o sclavă păzită de divinitatea din ochii tăi

Și-ți simt respirația în plasma prin artere, ca un fior.

Mă agăț de închisoarea asta de care mă leagă sentimentele,

Într-o buclă infinită a inimii neliniștite de binecunoscuta tahicardie,

Căci în mine tremurul parcă e bătut în cuie

Și mă simt undeva în Purgatoriu, la granița dintre Iad și Rai.

Mă dizolv sub o formă de vapori de apă și aripi,

Ce dansează într-o irealitate perfectă,

Alunec ca o picătură de ceară în avalanșă,

În cea mai pură formă de dragoste.

Nu-mi mai flutura atât de mult în minte

Și nu-mi mai atinge corzile cerești de pe trupul meu,

Căci sunt prizonieră în așteptarea eliberării

În care nu există nimic dincolo de tine.

Creatură care aluneci pe furiș în sufletul meu,

Tu nu vezi că deja sunt beată de multitudinea de sentimente?

Ești închisoarea din care nu vreau să mă salvez,

Pentru că viața mea e în siguranță în brațele tale,

Îmi flagelezi constant ființa și te las,

Sunt sclavul mulțumit de dominarea ta

Și fericită să fiu crima perfectă, ucisă de buzele tale. ~

~ Odine ~

~ Îmbrățișez eternitatea din sufletul tău ~

~ Timpul este infinit

Un miracol infinit fără vârstă,

Praf de stele într-o tăcere imensă,

Etapă a călătoriei adimensionale.

Înainte să știu numele tău,

Am așteptat să te văd în carne și oase,

Așa cum marea așteaptă să-și îmbrățișeze malul,

Așa cum visele așteaptă starea de veghe să capete sens.

Chiar și înainte de a face cunoștință cu pielea ta,

Fără să îți știu parfumul care îți distilează celulele

Și se dizolvă cu ființa ta luminoasă,

Într-un corp astral.

Iar dacă îți vei ridica privirea,

Vei auzi cum sufletele noastre cântă,

Într-o sincronie pură,

Această conexiune indisolubilă,

Care ne inspiră în eternitate.

Chiar și fără să știm unul despre celălalt,

Timpul, distanța dintre sufletele noastre

S-au îmbrățișat astral,

Cea care este magia de dincolo de piele,

Magie pe care eu o simt,

Ca pe un dram de eternitate.

Sufletele converg dincolo de timp și spațiu,

Pentru că ele sunt esența eterică a corpurilor,

Într-o legătură veșnică,

Două suflete care vin separat, dar împreună,

Sunt imposibil să le elibereze nici distanța, nici timpul, nici absența,

Două aripi capabile doar împreună să se desprindă de pământ.

Prima oară când m-ai atins am simțit că ating cerul,

Astăzi nu cred că ating numai cerul,

Ci că dorința mea strălucește într-un univers doar al meu,

Un loc unde imensitatea este sensul ceresc al prezenței tale în mine.

Îmbrățișez pentru eternitate sufletul tău,

Și-mi încrețesc porii în viața ta,

Chiar și dacă se va crăpa cerul sub ochii noștri,

Ne va salva răsăritul de Soare,

Cu magia luminii din locul de unde locuim,

Căci sufletele noastre sunt unite printr-un sărut etern,

Dincolo de piele, dincolo de timp, în praf de stele.

Îmbrățișez și voi îmbrățișa eternitatea din sufletul tău. ~

~ Odine ~

~ Primăvara naște dorințe cu flori de cireș ~

~ Sunt un ghețar care mă topesc,

Căci ești primăvara centrului meu,

Eu sunt o stea dintr-un fulg de zăpadă,

Tu un mărțișor sub formă de flacără.

Când totul îngheață în mine,

Tu apari ca un Soare primăvara

Și dezgheți tot... tot în mine.

Până și bătăile inimii nu mai sunt aceleași

Și în interiorul meu transformi florile de gheață,

În flori care ard, ca un vulcan

Și totul devine o grădină plină de parfum, de iubire.

Totul e ciclic, se repetă de fiecare dată când revii,

Atunci iarna din mine se duce,

Iar fluturii din stomac învie și înnebunesc după zbor,

Au nevoie de degetele tale să-i ghideze peste tot pe trup,

De săruturile tale să le facă curcubeu spre cer.

Toate sunt ca niște lovituri de bici pentru porii mei,

Ce încep să emane polen prin petalele florilor din mine,

Carnea mea devine un delir îmbătată de parfum

Iar epiderma răspândește particule luminoase

Ce conversează cu stelele de primăvară în mintea iernii mele.

Hai primăvară! Vino și învie-mi simțurile adormite de frig de iubire,

Umple-mi colțurile minții întunecate cu Soare,

Acoperă-mi rănile de ger cu petale de flori și vindecă-le,

Întoarce-mă și trezește-mă la viață,

Cu respirația ta care adie tandru pe piele

Și naște în mine dorințe cu flori de cireș.

Vino, căci iarna din mine are nevoie să se topească din iubire

Și primăvara din tine, are nevoie de iarnă să-și exprime pasiunea. ~

~ Odine ~

~ Înger frumos, dar plin de păcate ~

~ Înger frumos, dar plin de păcate,

Cu o mie de fantezii ce le ai în suflet,

Vino să mă vizitezi în noapte,

Să-mi dai dulce pace.

Sfințește-mi somnul agitat

Cu chipul tău de arhanghel,

Bunul meu, veșnicule înger pierdut

Atinge-mi visele cu strălucirea ta,

Cântă-mi vorbe de iubire cu miere în glas,

Privește-mă în ochi și dă-mi aripi să te urmez

Căci eu îți sunt amanta nopților de vară.

Tu ești viața și zâmbetul meu,

Ești aici să-mi îndulcești clipele,

Cu blânde adieri de harpă caldă

Și să-mi luminezi cerul în noapte.

Tu pentru mine,

Ești acel fulger plin de iluzii,

Cel care păzește comoara sufletului meu,

Dar care îmi trăsnește inima în o mie de zări.

Deții tronul, mintea și inima mea,

Cea mai de preț bijuterie a vieții mele

Ți le-am donat de bună voie,

Ai grijă de ele și le păzește de tot ce-i rău

Și nu-mi îngheța visele și le sparge în cioburi.

Veghează-mi somnul și atunci când râd sau plâng,

Când am nevoie de tine și când mi-e dor,

Căci altfel nu știu a respira.

Te iubesc fără simțire și vise și în trăire,

Cu toate durerile umane și bucurie infinită

Și-ți caut ochii cu mâini goale de oarbă,

Te iubesc involuntar, cu urechile închise la ce-i în jur

Și buze arse de sărutări pierdute.

Îngerule frumos nu te preface-n demon, nu te pierde,

Nu mă pierde și pe mine în pierzania ta,

Căci eu cred în tine ca înger nu ca demon

Chiar dacă odată demonul a fost cel mai frumos înger. ~

~ Odine ~

~ Iubirea are cuțite nu ursuleți de pluș ~

         ~ Astăzi o să fie o altfel de postare.

    Zilnic văd și fac cunoștință cu oameni care sunt tăiați sufletește de alți ”oameni”. Rămân tăcuți, pierduți și au nevoie de ani buni să ajungă să-și vindece și să-și curețe rănile făcute de alții. Poate de asta și scriu despre ei. Despre oameni care ”locuiesc” în relații toxice, care își lasă sufletul mâncat de viu de devoratori (iubiți) înfometați de iubire. Devoratorii nu iubesc, dar își doresc iubirea atât de mult, încât se hrănesc cu iubirea altora, tăind bucată cu bucată din celălalt.

       Viața este ca o scenă, iar tu trebuie ești exact la un balerin care are în vârful poantelor cuțite. Trebuie să dansezi atât de fin și de ușor, ca și cum ai pluti, să calci printre alții fără să îi rănești măcar o dată. În clipa în care vei reuși să faci asta, te poți numi demn de aplauzele celor din public.

      Știu că mulți vor spune că uneori e inevitabil să și rănești, atâta timp cât ești începător în a dansa pe scena vieții. Eu spun că nu. Poți fi începător, dar tu singur îți poți controla mișcările, în așa fel încât să nu îți rănești partenerul de dans. Totul ține de imaginație și de dorința de a deveni un adevărat dansator. Să te gândești, că și partenerul tău are aceleași cuțite în vârful poantelor și totuși te protejează, pentru că îi pasă de tine, pentru că te iubește. Dacă tu nu simți același lucru ca și el, nu intra pe aceiași scenă în același dans. Dacă simți că nu mai poți, oprește-te și spune-i asta înainte de a îl tăia pe suflet. Asta înseamnă să fii om.

       Iubirea are niște cuțite al naibii de ascuțite, nu ursuleți de pluș și poate astăzi tu rănești, dar ele se întorc asupra ta. Am auzit atâtea scuze, din partea celor care au lovit mișelește în alții, încât m-am săturat. Sunt doar scuze. Nu ești absolvit de nimic, doar pentru că îți găsești scuze. Uneori mai mult te afunzi. Ei o fac doar pentru a-și liniști demonii lor interiori, pentru propria lor conștiință, care la un moment dat îi va trăda și ea, pentru că nu poate fi păcălită prea ușor. Pe ea o minți la început, până o umpli de sângele altora, apoi se sufocă.

       Trăim în timpuri în care oamenii nu mai știu să fie oameni. Se iubesc, se lovesc, iar se iubesc, iar se lovesc, până când ajung la ură, sau mai rău la a își face rău unul altuia. Viața nu e roz mereu, dar măcar nu o umple de rahaturi. Aș putea spune multe, iar cei care au înțeles ce vreau să spun, nu mai au nevoie de alte cuvinte. Cei care nu și se simt lezați, ghiciți ce vor face? Vor aduce scuze, sau acuze.

     Scena vieții e ca un câmp de luptă, dar fără conducător. Nimeni nu luptă pentru alții, dar luptă pentru ei. Unii luptă să nu rănească, alții luptă să se vindece, iar alții calcă totul tăind tot ce prind din lașitate, nu din eroism. Erou nu ești când ai ucis cât mai mulți în lupta cu viața, ci dacă ai ajuns departe fără să fii rănit pe cineva. Ăsta da merit, pentru că de rănit poate răni tot tâmpitul laș, pentru care singura apărare este atacul. ~

~ Odine ~