~ Oamenii sunt fluturi. Cei mai frumosi si
colorati fluturi ai vietii. Numai ei nu vad. Stau in coconul lor timp de noua
luni, iar cand ies de acolo inca nu stiu sa zboare. Depind de mama fluture.
Incet cresc si cand incep sa se ridice cate
putin de jos, au impresia ca pot mirosi totul. Si se ridica mai sus si mai sus
si se inalta spre cer, privind totul in jurul lor si detinand lumea la
picioarele lor.
Fluturii sunt liberi dar atat de fragili. Se
aduna in cete si se folosesc de dansul lor imbratisandu-se unul pe altul. Uneori
se aduna cate doi, se unesc unul cu celalalt si formeaza un singur trup, cu
doua aripi, dand nastere la un alt fluture.
Exista si fluturi cu o singura aripa. Ei nu
mai pot sa zboare. Au cazut in clipa in care au fost desprinsi de fluturele cu
care formau un cuplu. Acestia raman pentru totdeauna pe pamant. Vor ramane si
vor privi cum alti fluturi zboara si cerul ii iubeste.
Fluturii care au cazut nu mai au aripi. Aripile
lor le sunt tatuate in spate, dar sufletul lor e atat de liber incat nici un
alt fluture le-ar putea da libertatea asta. Ei sunt cei mai iubiti de Dumnezeu,
pentru ca desi nu mai au aripi sa zboare el le ia sufletul in palma si zboara alaturi de el. ~
~ M-am incurcat in atele cu care sunt legata
de maini si de picioare. Sunt doar o papusa. Am fost plamadita din lut si
coaste, in care mi s-a asezat un suflet. Unul prea bun si aici s-a gresit. Ca nu
am stiut si nu stiu sa raspund cu rau la rau.
In viata suntem papusi sau papusari. Unii au
atele in maini, altii pe maini. Unii dau cu scop din maini, altii haotic, din
vointa celui ce da din maini.
Papusarul se plictiseste des. Cand se
plictiseste de tine iti mai pune o carpa noua si te mai invata o miscare doua. Apoi
se satura si pleaca sa isi ia o alta papusa sau sa isi construiasca una.
Traim intr-o lume de papusi si papusari. Cand
avem atele in maini ne place sa punem papusile sa danseze asa cum avem chef. Le
trantim de pamant, le invartim pana ametesc si apoi le aruncam intr-un colt. Asta
e rolul papusarului.
In schimb rolul papusii e tacerea. Ea nu stie
sa spuna nu, nu stie sa se opreasca, iar uneori in ameteala aia atele i se
incurca si se rup. Atunci papusa e aruncata. Nu poate spune papusarului ca o
doare, isi indeplineste rolul de actor mut pana la moarte.
Asa ne-a impartit Dumnezeu: in papusi si
papusari. Doar ca sufletele mari nu le-a dat papusarilor ci papusilor, dar le-a
luat gura ci le-a condamnat sa traiasca in tacere si durere. Lor le-a dat
sentimente si lacrimi, pe ele le-a lasat sa simta dezamagirea, pe cand
papusarii nu au decat guri, sa poata folosi cuvintele, sa le manevreze asa cum
stiu ei cel mai bine.
Viata e
un spectacol si in ea exista papusi cu inimi mute si papusari care manuiesc
cuvinte si papusi. ~
~M-am jucat cu timpul,
crezand ca sunt nemuritor. Am lasat nispul orelor sa se scurga printre degete,
fara sa imi pese ca mainile imi vor paraliza si ceea ce a scapat printre degete
din palme nu voi mai putea sa apuc.
Am crezut ca sunt
farama din Dumnezeu, iar el imi va da locul alaturi de el si voi avea atatea
clipe ce nu se vor sfarsi niciodata. M-am inselat, am inselat si am fost
inselata. M-am inselat ca voi primi eternitatea, am inselat asteptarile
Dumnezeului si am fost inselata de placerile lumesti.
Si asa am cazut in nimicnicia vietii mele si
ma lupt cu timpul sa mai pot recupera ceea ce am irosit tinand palmele deschise
si permitand sa se duca in abis.
Am pierdut secundele,
minutele clepsidrei si le-am aruncat pe ape tulburi sperand ca voi primi rauri
limpezi. Si apele au luat cu ei oameni din viata mea si parti din viata mea, pe
care nu le voi mai putea simti niciodata si nici sa pot indrepta greselile
facute.
M-am jucat cu timpul si
am ajuns sa imi car oasele pe drumul abrupt in cautarea comorilor numite fire
de nisip ale timpului. M-am jucat cu timpul si l-am dat celor ce nu meritau sa
se joace cu el. Am pierdut sufletul in cautarea nimicului. Am pierdut
eternitatea cautand perfectiunea iubirii. Dar am pierdut firul invizibil al
contactului cu divinitatea.
Acum fac gauri in
stanca cu genunchii de rugaciune, sa fiu auzita, sa ma agat de el, sa ma pot
intoarce acasa.~
~ Balerina e o lebada care danseaza. Are doua
picioare, doua brate in loc de aripi pe care le unduieste in ritmul pianului
care plange.
Balerina e o actrita care trebuie sa
exprime miscari gratioase si sa nu arate ca degetele de la picioare sunt
insangerate. Le ascunde prin pansamente si le imbraca in frumoasele poante
prinse cu fundite.
Ea isi ascunde durerile din inima exprimand
prin dansul ei ca o frunza plutitoare pe apa, lasandu-se condusa ca un fluturas
de aer si zburand suav.
Toata lumea admira balerina, insa numai ea
se uraste. Se uraste pentru ca si-a dat intreaga inima unui vis care nu va
prinde aripi niciodata. Traieste prin daramaturile vietii si fiecare coasta e
lovita de caramizile care cad una cate una pe ea.
Pe scena e lebada in tul, cu parul strans
legat in coc, unde isi indeplineste rolul aratand delicatetea. Cand cade
cortina, e figurina rupta ce odata dansa in cutia muzicala si care a fost luata
de mana printului si aruncata intr-o lume a surzilor.
Balerina nu stie sa planga, lacrimile ei le
elibereaza prin pasii “fouette en tournant”, la acele piruete pe piciorul drept
si care ametesc spectatorii, dar stie sa fie elastica precum o salcie atunci
cand lumea o rupe in doua. Insa ei nu stiu ca o doare, pentru ca oamenii s-au
invatat sa vada durerea prin lacrimi, iar ea nu stie sa planga. ~
~ Mi se
decojeste pielea de dor. De dor de iubire divina, de ingeri adormiti in pat de
flori.
Mi-e dor
de cutiile musicale, din care iese balerina si se invarteste usor.
Mi se
decojeste trupul de miscarea frunzelor ce vor sa iasa la iveala in primavara,
cele ce vor sa sparga mugurul si sa vada lumina soarelui.
Mi se
crapa sternul, de parca inima vrea sa lesine de atata bataie, daca nu scapa
libera din cutia toracica.
Mi se
smulg bratele ca nu pot apuca iubirea, s-o tina strans pana se sufoca.
Imi cad
picioarele de dor de duca si alergare in departari, sa ajunga in locuri
necalcate,fara poteci.
Mi se
crapa pielea de masca cu care m-a vopsit destinul. Se decojeste si lasa la
iveala adevaratul trup si chip luminat, cel ce vrea sa iasa din intuneric.
Chipul creat dupa asemanarea Dumnezeului adevarat din noi. ~
~ Inainte
de a ne naste suntem ambalati in coji de oua. Cand coaja aia se crapa scoatem
capul usor afara si incepem sa invatam cu ceea ce e dincolo de casuta noastra.
De obicei ne mai pastram jumatate de coaja
pentru a ne adaposti in vreme rea. Doar ca alti pui care sunt deja mari mai
arunca cu pietre si uite asa ne crapa si coaja ramasa.
Si uite asa chipul nostru cu trecerea
anilor se intareste precum foita de portelan. La prima vedere dura dar totusi
atat de fragila.
Se intampla ca din cauza entuziasmului de a
ne arunca cu capul inainte in viata, sa ne lovim de primul stalp, sau chiar un
alt chip de portelan dar mult mai tare. Cateodata se sparg amandoua, dar sunt
momente cand se sparge doar unul. In acea clipa oul plange, lacrimile de sange se
scurg iar coaja se inmoaie pana la a se topi.
Atunci gasim intotdeauna calea inspre noi. Nu
mai cautam sa fim tari pe exterior, ci in interior. Si fara sa vrem ne
construim un alt ou pe care vom ajunge sa il crapam usor si sa plecam ca niste
pui curati din nou in viata, spre o alta experienta.
Coaja oului vietii numai cu lacrimi si
suferinta se poate reconstrui. Si de fiecare data e mai puternica si cu cat vom
cauta in interior puterea cu atat in exterior vom fi mai tari. ~
