~ Papusa si papusar ~

    ~ M-am incurcat in atele cu care sunt legata de maini si de picioare. Sunt doar o papusa. Am fost plamadita din lut si coaste, in care mi s-a asezat un suflet. Unul prea bun si aici s-a gresit. Ca nu am stiut si nu stiu sa raspund cu rau la rau.

    In viata suntem papusi sau papusari. Unii au atele in maini, altii pe maini. Unii dau cu scop din maini, altii haotic, din vointa celui ce da din maini.

   Papusarul se plictiseste des. Cand se plictiseste de tine iti mai pune o carpa noua si te mai invata o miscare doua. Apoi se satura si pleaca sa isi ia o alta papusa sau sa isi construiasca una.

     Traim intr-o lume de papusi si papusari. Cand avem atele in maini ne place sa punem papusile sa danseze asa cum avem chef. Le trantim de pamant, le invartim pana ametesc si apoi le aruncam intr-un colt. Asta e rolul papusarului.  

     In schimb rolul papusii e tacerea. Ea nu stie sa spuna nu, nu stie sa se opreasca, iar uneori in ameteala aia atele i se incurca si se rup. Atunci papusa e aruncata. Nu poate spune papusarului ca o doare, isi indeplineste rolul de actor mut pana la moarte.

    Asa ne-a impartit Dumnezeu: in papusi si papusari. Doar ca sufletele mari nu le-a dat papusarilor ci papusilor, dar le-a luat gura ci le-a condamnat sa traiasca in tacere si durere. Lor le-a dat sentimente si lacrimi, pe ele le-a lasat sa simta dezamagirea, pe cand papusarii nu au decat guri, sa poata folosi cuvintele, sa le manevreze asa cum stiu ei cel mai bine.

Viata e un spectacol si in ea exista papusi cu inimi mute si papusari care manuiesc cuvinte si papusi. ~

                            ~ O ~

~ Joaca cu timpul ~

     ~M-am jucat cu timpul, crezand ca sunt nemuritor. Am lasat nispul orelor sa se scurga printre degete, fara sa imi pese ca mainile imi vor paraliza si ceea ce a scapat printre degete din palme nu voi mai putea sa apuc.

     Am crezut ca sunt farama din Dumnezeu, iar el imi va da locul alaturi de el si voi avea atatea clipe ce nu se vor sfarsi niciodata. M-am inselat, am inselat si am fost inselata. M-am inselat ca voi primi eternitatea, am inselat asteptarile Dumnezeului si am fost inselata de placerile lumesti.

      Si asa am cazut in nimicnicia vietii mele si ma lupt cu timpul sa mai pot recupera ceea ce am irosit tinand palmele deschise si permitand sa se duca in abis.

    Am pierdut secundele, minutele clepsidrei si le-am aruncat pe ape tulburi sperand ca voi primi rauri limpezi. Si apele au luat cu ei oameni din viata mea si parti din viata mea, pe care nu le voi mai putea simti niciodata si nici sa pot indrepta greselile facute.

     M-am jucat cu timpul si am ajuns sa imi car oasele pe drumul abrupt in cautarea comorilor numite fire de nisip ale timpului. M-am jucat cu timpul si l-am dat celor ce nu meritau sa se joace cu el. Am pierdut sufletul in cautarea nimicului. Am pierdut eternitatea cautand perfectiunea iubirii. Dar am pierdut firul invizibil al contactului cu divinitatea.

     Acum fac gauri in stanca cu genunchii de rugaciune, sa fiu auzita, sa ma agat de el, sa ma pot intoarce acasa.~

                      ~ Odine ~ 

~ Balerina ~

     ~ Balerina e o lebada care danseaza. Are doua picioare, doua brate in loc de aripi pe care le unduieste in ritmul pianului care plange.

    Balerina e o actrita care trebuie sa exprime miscari gratioase si sa nu arate ca degetele de la picioare sunt insangerate. Le ascunde prin pansamente si le imbraca in frumoasele poante prinse cu fundite.

   Ea isi ascunde durerile din inima exprimand prin dansul ei ca o frunza plutitoare pe apa, lasandu-se condusa ca un fluturas de aer si zburand suav.

   Toata lumea admira balerina, insa numai ea se uraste. Se uraste pentru ca si-a dat intreaga inima unui vis care nu va prinde aripi niciodata. Traieste prin daramaturile vietii si fiecare coasta e lovita de caramizile care cad una cate una pe ea.

    Pe scena e lebada in tul, cu parul strans legat in coc, unde isi indeplineste rolul aratand delicatetea. Cand cade cortina, e figurina rupta ce odata dansa in cutia muzicala si care a fost luata de mana printului si aruncata intr-o lume a surzilor.

   Balerina nu stie sa planga, lacrimile ei le elibereaza prin pasii “fouette en tournant”, la acele piruete pe piciorul drept si care ametesc spectatorii, dar stie sa fie elastica precum o salcie atunci cand lumea o rupe in doua. Insa ei nu stiu ca o doare, pentru ca oamenii s-au invatat sa vada durerea prin lacrimi, iar ea nu stie sa planga. ~

                           ~ Odine ~

~ Chipul ~

    ~ Mi se decojeste pielea de dor. De dor de iubire divina, de ingeri adormiti in pat de flori.

  Mi-e dor de cutiile musicale, din care iese balerina si se invarteste usor.

     Mi se decojeste trupul de miscarea frunzelor ce vor sa iasa la iveala in primavara, cele ce vor sa sparga mugurul si sa vada lumina soarelui.

     Mi se crapa sternul, de parca inima vrea sa lesine de atata bataie, daca nu scapa libera din cutia toracica.

     Mi se smulg bratele ca nu pot apuca iubirea, s-o tina strans pana se sufoca.

    Imi cad picioarele de dor de duca si alergare in departari, sa ajunga in locuri necalcate,fara poteci.

    Mi se crapa pielea de masca cu care m-a vopsit destinul. Se decojeste si lasa la iveala adevaratul trup si chip luminat, cel ce vrea sa iasa din intuneric. 

Chipul creat dupa asemanarea Dumnezeului adevarat din noi. ~

                             ~ Odine ~

~ Oul vietii ~

    ~ Inainte de a ne naste suntem ambalati in coji de oua. Cand coaja aia se crapa scoatem capul usor afara si incepem sa invatam cu ceea ce e dincolo de casuta noastra.

   De obicei ne mai pastram jumatate de coaja pentru a ne adaposti in vreme rea. Doar ca alti pui care sunt deja mari mai arunca cu pietre si uite asa ne crapa si coaja ramasa.

     Si uite asa chipul nostru cu trecerea anilor se intareste precum foita de portelan. La prima vedere dura dar totusi atat de fragila.

    Se intampla ca din cauza entuziasmului de a ne arunca cu capul inainte in viata, sa ne lovim de primul stalp, sau chiar un alt chip de portelan dar mult mai tare. Cateodata se sparg amandoua, dar sunt momente cand se sparge doar unul. In acea clipa oul plange, lacrimile de sange se scurg iar coaja se inmoaie pana la a se topi.

    Atunci gasim intotdeauna calea inspre noi. Nu mai cautam sa fim tari pe exterior, ci in interior. Si fara sa vrem ne construim un alt ou pe care vom ajunge sa il crapam usor si sa plecam ca niste pui curati din nou in viata, spre o alta experienta.

   Coaja oului vietii numai cu lacrimi si suferinta se poate reconstrui. Si de fiecare data e mai puternica si cu cat vom cauta in interior puterea cu atat in exterior vom fi mai tari. ~

                                ~ Odine ~

~ Barcute de hartie ~

    ~ Dumnezeu ne-a dat o singura viata in care trebuie sa invatam toate sentimentele si trairile pe care ar trebui sa le traim in sute de vieti.

    Ne palmuie, apoi ne mangaie, ne coboara, ne ridica suntem ca un aluat de lut pe care ne tot smotoceste tocmai pentru a iesi cea mai frumoasa sculptura.

     Cu cat aluatul e mai amestecat, cu atat se va modela mai frumos, iar modelul si va fi de calitate mai buna. Dupa ce se va fi terminat, acesta urmeaza sa se usuce si mai apoi sa fie pus in vitrina plina de alte aluaturi plamadite, mai frumoase sau mai urate. Daca creatorul a avut mai multa rabdare sa cocoloseasca lutul cu apa mai bine, cu atat si rezultatul va fi pe masura.

    La final, Dumnezeu isi ia creatiile inapoi si le afiseaza in propria gradina, unde troneaza in poienile verzi. Insa lasa o urma a lor pe pamant.

    Din fiecare model scoate sufletul, face o barcuta de hartie, il pune in barcuta, dupa care ii da drumul pe apa veacurilor. Pe undele inefabile ale timpului, plutesc in amintiri, barcute de hartie, trimise in neant.  ~

                               ~ ~ Odine ~ ~

~ Sunt un acrobat ~

   ~ Sunt acrobat pe sarma vietii.

  Ma tin drept cu ochii pironiti in fata catre tinta pe care vreau sa o ating chiar daca imi tremura genunchii.

  Am cazut de atatea ori si mi-am rupt mainile si picioarele, dar nimeni nu m-a lasat sa ma vindec.

  M-a pus ca pe o papusa hopa mitica ce trebuie sa faca pe circarul si sa bucure spectatorii.

   Nu am avut de ales. Mi-am pus masca de clovn cu lacrimi si am continuat. Nici macar nu mi-au dat cotiere sau genunchiere. Nu am avut nici plasa de siguranta, decat propriile picioare, iar carnea mi s-a infipt in sarma rece, insa privirea a fost in gol, numai inainte. Pentru ca am avut o tinta.

  Sunt acrobatul vietii mele desi nici mainile rupte, nici picioarele, nici coastele lovite de cazaturi sau cucuiele vietii nu m-au putut opri. Insa un arcas beat cu aripioare care mi-a luat inima drept tinta, a inceput sa trimita sageti din arcul batran de vreme. Si m-a oprit. ~

                  ~ Odine ~