~ Dacă te-am iubit mai mult... ~ (Poem de dragoste XI) ~

~ Te iubesc si te voi iubi de-a lungul veşniciei mele,

Te voi iubi cu gesturile tale, 

Te voi iubi cu zâmbetul tău,
Te voi iubi cu vocea ta,
Te voi iubi pentru că eşti 
Da, eu te voi iubi cu totul ... 
De la aerul pe care îl respiri,
Până la cântecul simplu al unei păsări,

În zori, la amurg, în moarte ... 
Te voi iubi în soarele care explodează
Cu lumina cu care luminează Pământul,
Te voi iubi în ploaia care cade ... 
În viaţa asta...şi în cele de pe urmă ... 
Te iubesc în ora mea de durere, 
Pentru că amintirea îmi aduce bucurie ...
Pentru că în viaţa mea nu există întuneric, 
Chiar dacă iubirea dispare, 

Chiar dacă lumina lumii se stinge,

Pentru că lumina îmi alimentează existenţa

Căci tu trăieşti în mine...

Dacă te-am iubit vreodată

Mai mult decât te iubesc acum,

Ochii mei nu ar mai spune atâtea,

Nu te-ar iubi doar o perioadă de timp.

Şi dacă te-am iubit mai mult,

A fost pentru că poate mi-a fost dor.

Nu aş mai avea nevoie de dragostea ta,

Să îmi umple inima,

Nu aş mai avea nevoie de haine,

Să îmi încălzească sufletul

Pentru că ştiu că aş muri,

Dacă te-am iubit mai mult decât te iubesc acum. ~

~ Odine ~

~ Iubirea zboară ca fluturii ~ (Poem de dragoste X) ~

~ Chiar dacă vremea nu te-a adus ... încă te iubesc 
Chiar dacă e un dor etern ... dragostea mea e a ta 
Chiar şi în zilele fără lumină
Mereu te iubesc ... şi mereu te voi iubi.
Dragoste amară, fără chip,
Iubirea care simte prezenţa,
Cea care face ca inima să tacă 
Legând-o cu lanţuri de dragoste.

Fragilă ca fluturii,
Dar ca fluturii ce zboară în grădini,
Aşa şi iubirea asta de suflet zboară.
Ne recunoaşte dorul,
Ucis de dorinţa dintre noi,
Dragostea dulce, dar puternică precum soarele 
Este afectuoasă ...în veşnicia mileniilor.

În dorul de acasă din Rai,
Confirmă tăcerea adevărul iubirii,

Care a fost pentru tine,
Neputând dovedi că existenţa
E la fel de simplă ca dragostea 
Atunci când zâmbetul timid răsare
La apariţia chipului ce umple ochii de lacrimi

Ce mă ţin în viaţă, oricât aş suferi,
Aşa cum ai făcut-o întotdeauna. ~

~ Odine ~

~ Când mor trandafirii? ~

~ Dumnezeu ne-a creat pe unii trandafiri şi pe alţii hoţi.

Cei ce au fost creaţi hoţi mereu vor încerca să fure un trandafir din grădina lui.

De multe ori şi reuşesc şi îl vor lua şi îl vor ascunde în spatele inimii, să nu mai vadă lumina zilei niciodată.

Asta până când Dumnezeu află că lipseşte şi pleacă în căutarea lui.

Şi atunci începe să deschidă toracele hoţilor, despicându-i în două să caute trandafirul.

La unii dă de o inimă.... la alţii, nu.

Şi caută şi caută să reuşească să dea de el până nu se va ofili.

Într-un final îl va găsi şi îi va reda viaţa şi lumina.
Când mor trandafirii?

Nu mor trandafirii când vor hoţii, ci când îi abandonează Dumnezeu. ~

~ Odine ~

~ Braţul meu ~ ( Poem de dragoste IX) ~

~ Braţul meu rănit ... doare prea mult. 
Şi inima şi plămânii mei ...

Luminozitatea care o aveam,
A dispărut treptat ca un abur, volatil,

Dar a lăsat greutate în corp. 
Încă nu ştiu de ce meu braţul e atât de rănit,
Poate pentru că a transportat o mulţime de vise,
Vise gigantice, grele.
Braţul care transportă prea multe speranţe,
Ca nişte blocuri de cărămidă,
Ce în loc să îl elibereze ca pe o aripă,
L-au rupt sub greutate smulgându-l.

Braţul meu este ca o cravată,
Care îmbrăţişează, liber, puternic,
Cârligul de care te agăţi în cădere
Şi care se toceşte transformându-se in tocul ce scrie, iubirea.

Braţul meu e îngropat în mina cuvântului,

Şi spaţiul care mă desparte de tine,

Ţipând de la tăietura geamului tăcerii,

Rezistă urlând în spatele cuvintelor,

Dar moare încet din lipsa corpului tău.

Îmi tai braţul de la dorinţele ucise,

În speranţa că vor creşte aripi,

Să nu se mai chinuie atât să zboare.

Însă câte zboruri se pot forma cu o singură aripă?

Câte speranţe zadarnice privesc orizontul din depărtare?

Prea multe... infinit de multe. ~ 

~ Odine ~

~ Dacă aş putea ~ (Poem de dragoste VIII) ~

~ Dacă aş putea face să plouă cu flori în viaţa ta 

Dimineaţa mi-ar place sa plouă cu liliac,

După amiază cu hortensii indigo

Şi seara, cerul să fie acoperit cu petale de trandafir.

Dacă aş putea, aş schimba lacrimile, durerea ta,

În briză de bucurie, dulceaţă si farmec 

Dacă aş putea, aş vrea ca soarele să nu se oprească din strălucit 

Să înălzească câmpuri întregi de crini albi.

Dacă aş putea ţi-aş oferi sunete de fluier, în lumina lunii 

Să dau aripi pentru visele tale dulci 

Iar harului drum de stele aurii

Şi să te compar cu infinitatea mării. 

Dacă aş putea, mi-aş dori ca vorbele mele,

Să transceadă dimensiuni, dincolo de universul ăsta,

Şi să plantez seminţe în grădina lui Dumnezeu,

Luminată de iubirea divină, căci doar ea e eternă. ~ 

~ Odine ~

~ Inimă plină de culoare ~ (Poem de dragoste VII) ~

~ Mi-e inima albastră uneori,

De-atâtea amintiri din ceruri,

Cu sentimentele pierdute-n nori,

Şi gânduri către alte doruri.

Mi-e inima aşa de roz cateodată,

Pluteşte precum fluturii în aer,

Dansează cu iubirea amorezată,

Pe sunetele calde cântate de un fluier.

Mi-e inima aşa de verde alteori,

Şi înfrunzeşte ca natura primăvara,

Căci totu-i fraged şi e plin de flori,

Şi nu contează dacă-i ziua sau e seara.

Dar sunt zile când inima e roşie ca focul,

Şi arde şi de dragoste dar şi de dor,

Căci nu îşi mai găseşte nicăierea locul,

S-ar duce-n depărtare ca un veşnic călător.

Din când în când inima mi-e violet,

Primită din iubirea cea divină,

Pătrunde-n gânduri şi în suflet,

Şi-n jurul ei, răspândeşte doar lumină.

Momentul când inima mi-e neagră,

De durerile iubirii stinse în adâncuri,

Mă-mbolneveşte dezamăgirea de pelagră,

Şi să mă vindec nu există-n lume leacuri.

Pe lume e doar un singur tratament,

Pentru inima uscată de atâta durere,

E dragostea curată, cel mai pur sentiment,

Ea vindecă orice boală şi îţi dă putere. ~
~ Odine ~

~ Înălţare ~ (Poem de dragoste VI) ~

~ De m-ai lăsa cât te-aş iubi de mult,

Dacă ai vrea să îmi rămâi alături,

Aş sta nopţi întregi să te ascult,

Te-aş ridica în sus, spre ceruri.

Aş ţine palmele întinse ca două trepte

Să îţi susţină tălpile către urcare,

Şi-apoi le-aş schimba să te aştepte,

Să faci alţi paşi uşori, înspre-nălţare.

Te-aş apuca de mâini ca să te ridic,

Să nu mai şti ce-nseamnă căderea,

Ţi-aş şterge stropii de sudoare pic cu pic

Şi ţi-aş bătători cu trupul meu, cărarea.

Ţi-aş sprijini în palme tâmpla obosită,

Şi-aş mângâia-o ca pe o icoană,

Să nu mai ai faţa atât de împietrită

Şi să rămâi curat, fără de prihană.

Nu m-aş opri până nu te-ai înalţa,

De m-aş preface într-o mână de petale,

Şi m-ai călca mărunt fără a te descălţa,

Iar paşii tăi ar fi urmele fatale. ~

~ Odine ~