~ Nu te iubesc așa cum ești tu, ci te iubesc așa cum sunt eu ~

~ Cine în afară de tine mă cunoaște atât de bine,

În întregime!

Și pe față și pe dos,

Zi și noapte,

Și iarna și vara,

Desculță, sau cu cele mai înalte tocuri,

Dormind, sau când stau de veghe?

Cine în afară de tine ...

Îmi știe punctele mele forte și slăbiciunile,

Cine îmi cunoaște toate toanele,

Și știe ce mă face fericită și ce mă enervează?

Cine știe cuvintele potrivite 

Și momentul în care îmi sunt necesare.

Oricine poate cunoaște povestea mea

Și tot prin ceea ce am trecut.

Cine mă vede dincolo de ceea vede,

Cine în afară de tine ...  cine poate știi?

Cine știe de ce ne întâlnim, ce ne îndepărtează 

Cine știe de ce ne-am pierdut sau de ce am greșit?

Oricine poate citi în privirea mea ...

Și căuta în gândurile mele, 

Dar nu oricine mă poate atinge.

Cine știe de ce te iubesc, cine în afară de tine?

Nu sunt o femeie ușor de iubit,

Poate de asta nu sunt iubită de mulți.

Nici tu nu ești tocmai ușor de iubit,

Dar cu toate astea tot te iubesc,

Și nu te iubesc așa cum ești tu,

Te iubesc așa cum sunt eu. ~

~ Odine ~

~ Cenușa care ninge ~

~ Suntem două entități nebune

Separate de nimic,

Doar aer și amărăciune,

Și un strop de foc anemic.

Eu sunt dor, tu ești dorință,

Eu sunt aer, tu ești foc,

Dar când aerul are absență,

Nici un foc, nu este foc.

Te aprinde câte-o pală,

De-o adiere plăpândă de vânt

Și arde doar o simplă coală,

Dar se stinge pe pământ.

Se întâmplă câteodată,

O scânteie să se aprindă,

După o frunză divorțată,

De-un copac, și-i lăcrimândă.

Toate vin și toate trec

Și te lasă-un foc mocnit,

Deși toate se întrec,

Să arzi necontenit.

Dar dacă nu e aer în iubire,

Orice flacără se stinge,

Și din atâta mistuire,

Se preface în cenușa care ninge. ~

~ Odine ~

~ Religia mea, e iubirea ~

~ Pentru tine am învățat ce înseamnă răbdarea,

Pentru tine, am învățat să suport tăcerea...

Lasă-ți inima să fie religia mea,

Să o smulg din închisoarea asta a nimicului,

Să îi dau credința de a avea o altă rațiune de a trăi

Și nu-mi spune că nu am ajuns prea târziu

Să o provoc, să te provoc... să mă iubești.

Nu e nevoie să fii un om, e deajuns să fii uman,

Este nevoie să ai sentimente, să ai suficientă inimă.

Este nevoie doar să vorbești sau să fii tăcut,

Dar în special să știi să fii un bun ascultător.

Dar trebuie să știi un lucru, că va trebui să îți placă poezia,

Dimineața, păsările, soarele, luna, adierea vântului.

Va trebui să-mi respecți iubirea și durerea,

Să-mi vorbești în față direct, fără minciuni și fără trădări,

Și nu e nevoie să fii de primă mână, dar nici să fii second-hand.

Nu trebuie să fii pur, dar nici să fii vulgar.

Lasă-mă pe mine să fiu pură, dulce și atât de oarbă de tine,

Căci dragostea pentru tine e omniprezentă și totuși trece neobservată.

Pentru mine dragostea trece altfel, se simte altfel,

E o întreagă credință, religie, mod de existență esențială.

Pentru mine dragostea nu are timp pentru ea nu contează timpul, nu pleacă,

Nu se retrage, nu-și spune la revedere, dragostea e uneori invizibilă,

Dar este tot...tot timpul. Eu, tu, el, ea.... noi.

Dragostea este zbor de păsări, dar care nu uită drumul înapoi spre casă,

Se desfășoară, se redescoperă, dar se întoarce mereu la cuibul de la care a plecat,

Se păstrează un întreg, pentru tine, nu pe jumătăți sau bucăți.

Ea nu poate fi ruptă, dacă mai întâi înveți să o înmulțești în tine,

Dragostea nu e matematică, dar trebuie să fie exactă și precisă,

”Te iubesc” trebuie spus ca într-o oglindă, ca și cum ai spune pentru tine.

Dacă vrei să te convertești la religia mea, ești și vei fi liber ca pasărea cerului,

Vei afla religia unei iubiri nescrise, fără reguli, care trece dincolo de limită,

Dar care își are cuibul adânc ancorat cu rădăcinile, în miezul fertil al inimii mele,

O religie care umple sufletele, pentru că lumea e plină de suflete goale. ~

~ Odine ~

~ ”Cap”- ești al meu, ”pajură” sunt a ta ~

~ Azi refuz să merg la pas cu ce e normal, vreau să dai iubirea cu banul

Nu vreau să știu nimic, ci să simt poezia, cu valori sau reguli.

Pentru mine poezia atinge sufletul, acolo unde naște bătaia inimii.

Azi îmi ești poet, crează o lume capabilă să întâlnească timpuri apocaliptice,

Scrie-mă atemporal, reinventează-mi ideea de adevăr, de frumusețe.

Adu-mi lumină în lumea întunecată a minții mele,

Ascultă-mi buzele ca niște frunze în foșnetul ploii,

Pune-ți urechea pe pământul pieptului și reține ticăitul interior,

Înțelege dragostea înaintea poftelor carnale,

Fii cântărețul sălbatic care devine mâna dreaptă a clapelor sufletului,

Treci dincolo de bariere și descrie granițele șoaptelor în dorințele trupului.

Îți simt degetele cum îmi cartografiază pielea,

Îți simt degetele cum citesc dorințe, care sfidează voia mea,

Îți simt degetele calde care aleargă nebune

Și ard tot ce ating și sfințesc iubirea spălând-o de păcate.

Mă simt ca un fulg de zăpadă care se topește la orice gest al tău,

Dar care nu moare ci devine apă fierbinte.

Mâna ta ca o pană se oferă ca un sacrificiu pielii mele,

Comunică cu ea în limbaje nenumărate, cu subtitrare, precise,

Îmi câștigi sufletul prin simțuri, ești alchimistul perfect.

Suntem două flăcări vii, îndrăgostite care ard

Și care-și consumă focul prin foc, două suflete luminate de pasiune,

Care transformă noaptea în versuri de dragoste și fac dragoste prin poezie,

Inima ta în pieptul meu, inima mea în pieptul tău,

Ne invadăm contopindu-ne și ne ocupăm spațiile goale,

Cu tot ceea ce ești, cu tot ceea ce sunt,

Cu toate simțurile în alertă, gust, miros, auz, văz

Și te ating și mă atingi.

Sunt femeia cu toate visele secrete din lume,

Care vrea să te înconjoare și să te învăluie,

Vreau doar să te trăiesc, să te respir, să te simt,

Să te miros, să te privesc și să ne jucăm împreună.

În noaptea asta hai să dăm cu banul. ”Cap” ești al meu, ”pajură” sunt a ta. ~

~ Odine ~

~ Cine te crezi? ~

       ~ Încă o dată istoria se repetă. Vechiul cerc vicios: atunci când în cele din urmă îți arăt interes și dragoste,  începe ignoranța. Tortura se întoarce, în ceva ce era dorință. Facebook-ul te asaltează cu mesaje care te fac fericit că ți se dă atenție, când în realitate este o formă patetică de mentenanță, pentru că oamenii au tendința de a crede că speranța și voința de a te face să trăiești ceva ceea ce este o formă de întreținere patetică a unei fericiri inexistente.

       Asta este ceea ce faci tu, insiști, persistând în greșeală și sperând că deznodământul e altul. Dacă nu sunt suficient de bună pentru tine, asta e, ești liber, însă nu arunca în cârca mea vina, cât timp eu port povara, nu tu. Dacă o alta crezi că e mai bună ca mine, iarăși ești liber, dar mă tem că ochii tăi sunt legați de pasiuni rătăcite. Nu te-a ținut nimeni legat și nici nu o voi face eu. Dar cine te crezi tu, să mă găsești neatractivă, când nici măcar nu m-ai privit cu sufletul ci doar cu ochii? Cine te crezi să îmi spui să îți înțeleg mizeriile în care te scalzi și să îmi ceri mie să mă scald în ea?

        Cine te crezi că mai bine mă lași să vorbesc cu mine însămi, să fac față dorului, a durerii și să mă lupt singură cu ea, când știi că totul se trage de la tine? Știi ce înseamnă disconfortul de a fi respins? Să aprinzi inima unui om de dragoste, apoi să îl lași să se descurce singur cu ea? La urma urmei, cine te crezi?

        Ce crezi tu despre tine, când tot ceea ce am visat vreodată îți ofer ție mereu? Și încercarea de a salva de la moarte o relație pentru care tu nu ai făcut niciodată nimic? Iar tu să insiști în întâlniri cu persoane doar atunci când ție ti se pare confortabil?

        Ceea ce vezi tu frumos în interior nu e ceea ce vezi cu adevărat. Nu cere să fii tratat așa cum ai vrea să fii tratat, ci așa cum meriți. Încetează să mai crezi că ți se cuvine să primești șanse, când tu nu apuci șansa aia. A vorbi e ușor, știu, dar practica te omoară. Da, vei găsi mereu persoane care să creadă în tine și în fața aparent blândă, a lupului din spate. Dar la final toți vom avea oamenii care îi merităm să îi avem de partea noastră.

        Nostalgia te va lovi și pe tine din când în când, dar o să te obișnuiești cu ea, cum și eu m-am obișnuit. Acum ești pe val, îți permiți să alegi ca o găină într-un depozit de boabe, te lăfăi și guști, apoi scuipi. Te umfli în pene și ai impresia că totul ți se cuvine, lovești și te faci că nu vezi, te identifici cu o persoană care în realitate nu există. Până într-o zi, când vei realiza că nu mai contează cine crezi tu că ești, ci ce vor crede alții despre tine că ești. ~

~ Odine ~

~ O dragoste care să nu mai plece ~

      ~ Ți-am spus că eu nu mai accept faptul că îți face plăcere să te plimbi din pat în pat și te-am lăsat liber. Nu pot să sechestrez oameni, pentru că nu m-ar ajuta cu nimic să țin pe cineva pe pământ, când tot ce vrea este să zboare. Dar să nu te mai întorci la același cuib de pe pământ, pentru că o să îl voi destrăma. Fir cu fir, pai cu pai, sârmă cu sârmă, din tot ce a fost clădit.

      O să îți dau un sfat, dragul meu. Știu că unele filosofii de viață ale mele sunt cam strâmbe și bla bla-urile astea te plictisesc, dar nu poți trata oamenii ca pe niște portofele ticsite de bani, de unde te servești după bunul plac, pe simplul motiv că nu îți aparțin, banii ăia de acolo nu i-ai muncit tu.

       Ca să îți obții dreptul de a te servi ca din propriul portofel trebuie să pui acolo. Sentimente, muncă, lacrimi, dragoste, dar reală, nu ”te iubesc-uri” false și chiar și atunci, nu poți lua totul ci o mică părticică, restul lași. Dar trebuie să pui și înapoi, pentru că nici ție nu îți convine când cineva vine și își bagă nasul în portofelul tău. Sari ca ars, pentru că îți deranjează dezordinea din mintea ta. Însă tu o faci, fără să-ți pese că ceea ce rămâne în urma ta, e un portofel gol de absolut orice.

       De atâtea ori ți-am repetat că nu te voi întoarce din drum și nici nu te voi opri cu un strigăt. Dar nici să mai vin să curăț mizeria pe care alte chiriașe au lăsat-o acolo. Nu voi mai curăța molozul, uleiul candelelor arse prost. Nici geamurile nu le voi mai șterge, pentru a îți lăsa lumina soarelui să pătrundă în colțurile întunecate ale camerei sufletului tău. Pentru că nu îmi mai ești de folos. Nu poți să mă inviți în aceiași cameră unde nu e decât durerea unor relații moarte. Am făcut de mult prea multe ori curat, pentru că am vrut să rămân acolo. Dar ești atât de frustrat de neîmplinirile vieții încât pleci de fiecare dată în altă direcție, iar eu rămân acolo într-o cameră plină de fantome, care mă întreabă pe mine ”de ce le-ai ucis?”. Oamenii nu sunt lucruri pe care să le înghesui într-o geantă. Încheie cu trecutul și apoi caută-mă.

       Nu poți căuta fericirea în același loc unde ai pierdut-o. Ca o iubire să funcționeze e nevoie să nu mai amesteci oalele sparte cu cele bune. Alea trebuie aruncate definitiv, cu tot cu trecut. Pentru că dragul meu, în viață nu ai nevoie de cineva care să vrea să rămână acolo pentru totdeauna, ci de cineva care să nu vrea să mai plece niciodată. ~

~ Odine ~

~ Mărturisesc că mi-e dor ~

       ~ Nu pot spune că nu te-am văzut. În unele zile îmi dau seama că ești peste tot. Chiar ieri, acasă după o zi plină, ți-am simțit din senin parfumul, pesemne că mintea îmi joacă feste. Chiar și nicotina, îmi calmează anxietatea. E ca și cum aș trăi în fiecare zi, re-trăind fiecare zi.  Și cu toate că unele dintre amintirile tale sunt prea grele pentru pieptul meu slab, nu pot să scap. Ești ceva de neatins în mine. O parte a unui întreg, orice ar fi. Ești parte din viața mea, chiar și atunci când mă uit în oglindă și mă văd. 

       Uneori mi te aduc aminte, fără durere, vinovăție, dor sau pasiune. Aș vrea să-ți spun, ia amintirile și du-te. Nu vreau nimic, nu am nevoie de nimic, doar pleacă. Ca inima mea după atâta timp să respire libertatea. Să deschid aripile și să mă îndrept spre alte cuiburi. Dar îmi deschid pieptul și întotdeauna te găsesc acolo. Nu te condamn, nu dau vina pe nimeni, doar că mă năpădesc amintirile.

     Mărturisesc că mi-e dor. Întotdeauna a trebuit să muncesc eu să te țin aproape de mine. De la prima oră a dimineții, până la prânz și mai apoi seara a trebuit să-ți șterg praful trecutului care se așternea de fiecare dată, cu fiecare ocazie pe noi. Apoi gândurile negre noaptea mă dărâmau cumplit, iar a doua zi eram obosită dar o luam de la capăt. Până în clipa în care ți-am cedat frâiele relației ție. Atunci a început să se scufunde puțin câte puțin bărcuța aia care ne ținea deasupra apei, asta pentru că ție nu ți-a plăcut niciodată să depui efort și ai fost învățat să fii acolo în umbră cu vorbele, dar alții să o facă în locul tău.

       Nu știu ce am văzut în tine, sau ce am vrut să văd în omul din tine. Cred că mai degrabă a fost o proiecție a ceea ce am simțit, cât am putut vedea în tine și astea m-au fascinat. Am vrut doar să fie pace între noi, dar tu ai vrut să îți fie dată pace. Am învățat că trebuie să te las în dorința ta de căutări și aventuri. Dar amândoi știm că ai nevoie de un umăr pe care să îți plângi dezamăgirile, după fiecare regăsire. Și că din când în când ai nevoie de anumite favoruri, iar atunci pleci după ce îți încarci bateriile. 

      Nici eu și nici tu nu ne-am schimbat. Eu locuiesc în același loc, am același număr de telefon, ceașca mea de cafea. La fel și tu, ești același și același vei rămâne, pentru că îți e greu să te smulgi din viața rătăcită pe care o duci. Îți e destul de comodă, mai ales că se găsesc amatoare să facă pentru tine, ceea ce ar trebui să faci tu. Mi-aș dori să te schimbi, așa cum îmi spui mereu, că mai ai nevoie un timp, apoi se vor liniști toate apele. Dar eu nu mai cred asta, pentru că odată ce ai învățat să vâslești în furtună, nu poți trăi în ape liniștite. Atât.... doar că.... vreau să îți mărturisesc.... că mi-e dor. ~

~ Odine ~