~ Stau si privesc cum stropii de ploaie se lovesc de geam si se preling
usor ca niste dureri mute. Inchid ochii si sunete moarte ma inteapa in creier.
Privesc pianul, la care in trecut cantam iubirea. A imbatranit. Clapele s-au
contorsionat odata cu fiecare lacrima a mea care a cazut. Le-a absorbit pe
toate pana cand si-au modificat forma. Nu mai sunt ele asa cum nici eu nu mai
sunt eu. Ne-am schimbat.
Ma
indrept usor catre el si cu varful degetelor ii ating culoare alba si apoi cea
neagra. Acolo zabovesc. Cate culori are sufletul ? El nu e curcubeu, a alb
sau negru, exact ca si clapele pianului meu. Cu totii suntem niste clape de
pian si ne cantam sentimentele.
Ma asez usor pe scaun
si incerc sa cant. Am uitat partitura si am inchis-o. Nu vreau sa o deschid. Am
jurat ca atunci cand o sa o inchid va fi odata pentru totdeauna. Incerc sa imi
readuc aminte cateva note muzicale. Usor apas clapele si inchid ochii. Sunetul
lor imi mangaie inima, doar ca nu mai e la fel. Nu se mai simte cum il simteam
in trecut. Acum se simte durerea, dorul din el, pe cand alta data intra in
inima si imi cantam iubirea. Pe cand acum imi cant dezamagirea. Sunt doar eu si
pianul meu, pianul vechi din camera vietii mele. ~
~ Odine ~
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu