M-am gândit:
te iubesc cât se poate de normal-
La fel cum luna este astrul nopţii
şi nu se întreaba de ce...
La fel cum răsare şi apune soarele
de mii de ani
şi nu se întreaba de ce...
Te iubesc asemeni ierbii în căutarea
dimineţilor cu rouă,
Asemeni călătorului însetat, tânjind
după răcoarea pădurii...
Şi toate acestea fără de ce-ul
inexplicabil-
De aia... te iubesc!
Te iubesc normal,
Nu înfrigurată, nu încercând
să sfâşii pe nimeni.
Dacă te-aş iubi în felul de-al doilea
aş fi bolnavă de dragoste
şi m-ar epuiza nu dragostea
ci febra ei...
Aşa-i că mă cauţi tocmai
pentru normalitate?
Aşa-i că vrei să gândesc
limpede,
ca să mă iubeşti limpede?
Aşa-i că ştiu să te caut
şi ştiu să mă găseşti?
~ Am nevoie de aripi să pot învinge, prefer suflet să câştig, sa cobor până în adâncuri pentru a mă ridica în înalt...si toate astea cu tine ~ Victoria Dicu ~
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu