~ Suntem frunze, nu stânci ~

       ~  Astăzi după mult timp mi-am luat o pauză și m-am așezat pe o bancă în parc. Am așteptat să văd oameni trecând pe alei, doar că în marea alergare a vieții, nimeni nu se mai plimbă prin parc. Nu am reușit să văd decât un cuplu în vârstă, așa că am rămas să privesc copacii. Le-am observat fiecare crestătură de unde a dat un ram, întortocheat sau răsucit și unde acolo la momentul respectiv probabil a durut până să spargă trunchiul firav. Așa cum și din noi, oamenii, cresc alte ramuri după fiecare lovitură a vieții. De acolo, de unde doare ne răsar aripi care vor încerca să se agațe de cer. Aripi cu frunze în vârf.

          Am mai scris despre frunze. Și nu că nu îmi plac, din contră formele lor atât de diferite le văd asemeni nouă, fiecare având propria-i personalitate chiar dacă toate provin din același copac. Doar că mă dor atunci când le privesc. Mă dor pentru că așa cum ele părăsesc sufletul din care au făcut parte, așa și noi de multe ori trebuie să ne desprindem dureros de ceea ce odată ne alimenta cu sevă.

          La fel cum și alții pleacă de lângă noi și cărora le dădeam suflet și zâmbet. Asta e cursul vieții, să trăim împreună, pentru ca mai apoi să ne luăm rămas bun până când ne vom reântâlni în marele copac al divinității. Plecarea întotdeauna e dureroasă, dar locul durerii este precedat de un alt început.

          Ce bine ar fi să fim stânci să ne desprindem unii de alții așa cum se desprind stâncile căzute, să ne rostogolim dar să nu ne doară, să nu ni se pară un Iad singurătatea și să privim cu răceală spre muntele din care am plecat, să ne așezăm pe loc cu pământ, să trăim mai departe, iar în jurul nostru să răsară iarbă și să crească flori de parcă nimic nu s-a întâmplat. Da ar fi fost bine să fim stânci, dar nu suntem, suntem frunze.... și suntem destinați ca odată și odată să picăm pe pământ și să ne topim, să ne scurgem în el, iar din noi, să răsară iarbă și să crească flori. ~

~ Odine ~