~ Avatarele divinitatii ~

    ~ Suntem doua flori albastre cazute din cer. Suntem petale de flori colorate cu cerneala lui Dumnezeu,  cel care a scapat calimara pe noi. Ne-a albastrit si sufletul si mintea si fiecare simtire in asa fel, incat acum cand trecem pe undeva, sa lasam urma si pe noi si pe cei prin a caror viata trecem.

     Iar tu, ai pus atata culoare in mine, incat acum in clipa in care trec sunt precum Hensel si Gretel, las urme albastre, pe care as vrea sa le sterg pentru ca nimeni sa nu le vada, nici macar eu. Sa ma ascund in propria casuta si sa stau acolo pana  cand albastrul se va topi din mine. Sa ma spal de milioane de ori si sa nu mai am culoare, sa ma bata toate ploile din lume, sa fiu doar ceva invizibil si nimeni sa nu ma vada, nimeni sa nu vrea sa ma atinga si sa nu stie ca sunt acolo.

      Era destul ca imi purtam propriul albastru, a trebuit sa iti lasi si tu culoarea ta. A fost deajuns un simplu sarut sa ma inunde in culoarea marii adanci. O singura atingere, ca valurile sa se ridice pana la cer si sa imi intoarca mintile inapoi.

      Atat a fost suficient sa devin indigoul tau si cu un singur cuvant in care m-ai atinge, sa las urme pe zeci de pagini din petale. Sa imi transforme intreaga fiinta, in propria ta proiectie, toata suflarea mea sa depinda de tine, iar seva din care sa ma hranesc, sa fi tu.

    Suntem petalele florilor lui Dumnezeu, suntem creatiile divine, insa noi ne murdarim culorile cu toate uraciunile pamantului. Am deschis cutia Pandorei si de atunci ii folosim toate rautatile, pierzand ceea ce avem mai drag, iubirea albastra.  

     Suntem avatarele divinitatii trasformati in petale de orhidee, suntem sarutul cerului in culoarea seninului, suntem valuri limpezi dar nelinistite, suntem eu si tu, locuitori ai planetei albastre, planeta Iubirii. ~

~ Plange ochiul cu iubire ~

~ Imi plange ochiul cu iubire cand priveste luna plina.

Caci isi aduce aminte de-acea vara,

In care te-a iubit cu-ntreaga inima,

Si s-a bucurat cu tine, doar o seara.

Obrazul imi e plin de stropi de lacrimi

Ce-arata ca niste inimi calde si sarate,

Se scurg usor ca niste patimi

Si doar durere vor s-arate.

Ma doare mintea de atatea ganduri

Si vor sa tipe atat de tare caci le dor

Inchisoarea creierului cu garduri

Le strang si nu le lasa-n zbor.

Doar la iubire le trimite vantul

La cel ce-odata le era stapanul,

La tine, tu creatorul de iluzii

Ce ai adus numai confuzii.

Acum nu simt decat un dor nebun,

Sa fiu acasa langa tine,

Sa iti sarut pieptul si sa ma pun

In ale tale brate pline.

Plange ochiul cu dor de iubire,

Iar lacrimile iute se pornesc

Cum se porneau de fericire,

Cand iti spuneau sincer, “te iubesc”.~

~ Odine ~

~ Ultimul pas ~

      ~ M-am nascut acolo unde Dumnezeu a impartit florile si fluturii. Mi-am trait viata intotdeauna ca o floare, m-am deschis si am dat toata frumusetea inimii, toata dragostea pe care o puteam darui. Am trait fiecare sentiment putin insa din toata fiinta, chiar daca cei ce mi-au admirat frumusetea sufletului, imediat dupa au intors spatele. E mult mai usor asa sa isi arate imposibilitatea lor de a iubi frumos si fara de pacat.

       Merg mai departe, sa caut lumina, sa caut ce-am pierdut si o sa imi dau drumul din nou la zbor, chiar daca sub picioarele mele nu va fi nimic decat gol, insa sufletul meu are aripi, fiecare por din mine respira aerul inocentei, pe asta nu l-am pierdut niciodata.

      Hainele mele se vor transforma in mii de aripioare de fluturi, iar din coconul in care am fost atata timp voi rasari catre razele soarelui cu mainile intinse, voi deveni o alta floare si fluturii in jurul meu se vor invarti si imi vor ridica inima la cer.

     Ultimul pas il voi face catre a ma naste din nou, de a merge mai departe, chiar daca trecutul imi mai bantuie mintea, chiar daca el imi tine inima legata de cele mai multe ori de tine.

     Doare, doare de dor, doare de durere, doare dar tot ceea ce naste iubire trebuie sa vina cu durere, tocmai ea este cea care spala viata de ce a fost rau pentru a lasa loc unui drum curat si lin. ~

~ O iubire ~

~ Cand mainile ni s-au intalnit

Pe loc timpul s-a oprit,

Stelele odata s-au aprins,

Si iubirea ne-a cuprins.

Cand mainile ni s-au intalnit,

Privirile ni s-au pironit,

Buzele s-au contopit

Universul s-a topit.

Suntem doua mici planete,

Dar in ele cu un suflet,

Suntem doar doua duete,
Si iubirea intr-un sunet.

Patru maini dar o iubire,

Doua inimi intr-un trup

Patru ochi si o privire,

Patru buze si-un sarut. ~

~ Jocul de poker ~

    ~Stau si ma rog in altarul singuratatii pe care tu mi l-ai construit cu promisiuni. Vreau sa ma rog si nu stiu cui. In singuratatea mea nu e nici o icoana, nici o fotografie decat amintiri. Amintiri care construiesc o credinta aparte, in care pe de o parte, a mea, domneste iubirea, iar pe partea ta, o alta credinta pe care nu ii pot gasi un nume.

     Incerc sa ies din jocul de carti in care joc rolul damei de inima rosie, inima plina de sange. Tu esti valetul, care prinde restul damelor in jurul lui, cel care le-a tras de langa regii ce au incercat mereu sa isi protejeze reginele. Le aduni ca la un joc de poker si vrei sa faci chinta roiala, sa dai peste cap totul si sa castigi potul cel mare.

    Banii primeaza in jocul absurd de carti in care se afla oameni si vieti. Cifrele sunt pionii pe care ii folosesti si din cand in cand scoti jokerul la inaintare, pentru a blufa, de a distrage atentia ca tu sa faci cartile in favoarea ta. Si apoi sa spui soarta ma iubeste, destinul e de partea mea.

     Viata nu e un joc de poker, iar oamenii nu sunt carti pe care sa pariezi dupa bunul plac, sa ii aranjezi in asa fel incat tie sa iti iasa chinta roiala. Cartile au un destin si o viata a lor, au suflet si fiecare carte nu poate fi cumparata cu iluzii. ~

                                 ~ Odine ~

~ Scara catre tine ~

~ Daca ar exista o scara catre Rai

As putea urca printre nori doar sa te vad.

As trage adanc aer in piept si mi-as intinde bratele

Sa incep ascensiunea mea catre cerul atat de albastru.

Si fiecare pas ce il fac ma gandesc la tine,

Fiecare pas ce il iau, il tin in memorie

Si cu ca turc mai sus cu atat amintirile devin mai puternice ;

In zilele cand erai cu mine.

Scarile sunt interminabile si se continua in spirala,

Pana sus la nori si mai sus de ei,

Dorul meu te gaseste si e alaturi de tine,

Si imi umple inima cu pura si sincera dragoste.

Privind dincolo de mine vad o lumina frumoasa,

Si acel chip ce sta dincolo de usa,

Inima mea a inceput o cursa si continua sa urce,

Impreuna acea lumina si cereasca stralucire.

Anticiparea pe care o simt in mine,

Imi face inima sa tresara de incantare,

Intr-o zi voi sta in fata celui ce il iubesc,

Unde rasaritul nu va gasi cale catre noapte.

Pana la final, deasupra a toate si tot voi ajunge in Rai,

Si acolo vei veni sa ma saluti si sa ma iei in brate,

Cu zambetul de pe chipul tau si dragostea din inima ta,

Vom trai in Paradis pentru totdeauna, iubirea. ~

~ Fantomele ~

      ~ Intotdeauna in noapte pe strazile pustii fantomele se plimba de-a lungul lor, cautandu-si locul in lume, atunci cand toata lumea doarme si nici un sunet nu se mai aude. Nu sunt decat ele si vantul, singurul care mai scoate cate un tipat prelung ce se stinge usor ca un ecou.

       Din cand in cand, se aseaza pe bancile vopsite si unde soarele pe alocuri a descuamat lasand dare adanci, exact ca pe chipul unui om. Fantomele isi cauta trupul dupa ce l-au pierdut. Se cauta pe ele insele, isi cauta identitatea, isi cauta inima pentru ca odata au avut o inima, dar nu mai stiu ce s-a intamplat cu ea.

          Fantomele sunt sufletele oamenilor, care s-au ratacit in destinul dureros, s-au pierdut de carnea in care traiau odata. Nu mai au chip, au ramas doar o naluca pe care nimeni nu o vede, nu o simte. Se duc mereu in aceleasi locuri in care se plimbau odata, cu dorinta de a isi gasi trecutul.

       Se bantuie singure si uneori se gasesc, pentru a isi continua viata, alteori raman asa, pana in clipa in care le va veni vremea sa fie duse in locul unde se aduna cu toate pentru a pleca spre marea calatorie. Atunci isi revad trupul, imbatranit de vreme si se intreaba de ce oare s-au pierdut in desertaciuni lumesti, cand trupul lor era cel mai sfant, de ce au pierdut timp si oameni, pe un drum gresit care i-a indrumat intr-un labirint fara iesire.

      Intotdeauna in calatorie oamenii trebuie sa isi care sufletul si mintea impreunate, alaturi de trupul care il cara, pentru ca numai impreuna reprezinta un tot, separat nu ar fi decat niste fantome, pierdute care vor ratacii in noapte pe strazile pustii. ~

                                 ~ Odine ~