~ Odată ţi-am cântat ~

~ Odată ţi-am cântat la vioară,

Iar tu mă priveai liniştit,

Cum şe mişcă arcuşul şi zboară,

Şi-n sunete ţi-aminteai ce ai trăit.

Odată ţi-am cântat la pian,

Şi ţi-am scos lacrimi din ochi,

Stăteai liniştit pe divan,

Şi ne vedeai suflete perechi.

Odată îţi cântam cu glas dulce,

Înşirând versuri pe note,

Zâmbeai ascultând poemele lirice,

Ştiind că pentru tine-s născute.

Acum doar inima îmi cântă,

Un cântec de jale şi dor,

Pierdută în durerea constantă,

Doineşte sufletul de lipsă de-amor.

Odată îmi cânta toata fiinţa,

Şi te priveam ca pe icoana cea sfântă,

Erai singura mea credinţă,

Iar acum eşti dragostea frântă.

Odată trupul tot îmi era un cântec,

Un cântec de dragoste nemuritoare,

Atunci ţi-am purtat în pântec,

Cea mai mândră creaţie din vieţuitoare. ~

~ Odine ~

~ Dragostea ca o păpădie ~

~ Sub soarele cald doi îngeri se joacă,

Plutind în visarea că poate-ntr-o zi,

Vor reveni la viaţa pământească,

Născuţi în ţinutul de la miazăzi.

Şi-n dansul lor dus de pale de vânt,

Se scutură de aripi ca doi copii,

Se-nalţă spre ceruri de pe pământ,

Iubindu-se cu drag, două păpădii.

Suntem noi doi, cu-o iubire plăpândă,

Dansând de nebuni în dorinţe fierbinţi,

Într-o dragoste arzătoare şi flămândă,

Ne scuturăm împreună până rămânem desculţi.

De-atâta iubire aruncată în dansuri,

În noaptea de dragoste din vara toridă,

Mi-ai rostit jurăminţi şi ai dat răspunsuri,

Ce s-au topit mai apoi, ca un om de zăpadă.

M-ai luat de mâini să mă chemi lângă tine,

Ameţindu-mă în dansul tău arzător,

Şoptindu-mi cuvinte pline de pasiune,

Mi-ai înjunghiat inima ştiind c-o să mor.

Şi-ai plecat cărat de văntul pasiunii,

Spre un alt ţinut mult mai captivant,

Vei rosti jurăminţi dar vor prima banii,

Dansând fără milă pe al meu mormânt.

Au fost două păpădii într-o altă poveste,

Una a zburat dansând spre o altă ursită,

Uitând că iubita ce-a fost, acum nu mai este,

Căci s-a stins, ucisă de dragoste rănită. 

Dragostea e ca o păpădie în vânt,

Se duce purtată spre zarea cea largă,

Se pierde în delirul suflării în cânt,

Şi moare visând că încă aleargă. ~ 

~ Odine ~

~ Când Îngerii... ~

~ Când în Rai îngerii cântă,

Norii pe cer se rotesc,

Crează o horă prea sfântă,

Din cântecul lor îngeresc.

Când în Rai îngerii plâng,

Trimit lacrimile în ploi pe pământ,

Durerea lor aşa o răsfrâng,

Să lase în calea lor tot ce-i sfânt.

Când în Rai îngerii zâmbesc,

Pământul se trezeşte la viaţă,

Florile toate înfloresc,

Să aducă pe chipuri speranţă.

Când în Rai îngerii jelesc,

Pe pământ lumea a pierdut iubirea,

Ura şi răul sunt la tron şi domnesc,

În inimi şi sulfete urmează-otrăvirea.

Iar diavolii umani aduc iadul aproape,

În sufletele sfinte şi bune înfigând cuţitul,

Ucigând iubirea şi de bunătate să scape,

Căci omenirea începe să-şi vadă sfârşitul. ~

~ Odine ~

~ Renaştere ~

~ Îmi crapă pielea de pe mine,

De parcă nu mă mai cuprinde,

Se-treabă inima cât va mai ţine

Şi când de tine, se va desprinde.

Şi vreau să merg pe un alt drum,

De tine cât mai departe,

Să ard sentimentele, să le fac scrum,

Aşa cum arzi o carte.

Am să le arunc în zare,

Vântul să le spulbere,

Să le ia la frământare,

Să le facă pulbere.

Apoi am să-mi dau jos pielea,

S-o desfac cu un fermoar,

Să-mi scot din suflet jalea,

Şi uşor să mă repar.

Ca o pasăre Phoenix să renasc,

Din scrum, praf şi pulbere,

Să zbor spre ţinutul îngeresc,

Cu aripi de fluture. ~ 

~ Odine ~

~ Viaţa paralelă ~

 ~ Iubire, eu nu sunt o sfântă,

Să iert precum iartă Dumnezeu,

Trăiesc o viaţă prea măruntă,

Şi iert atât cât pot şi eu.

Nu poţi greşi la infinit

Cu gândul că voi trece,

Peste tot la nesfârşit,

Precum o iarnă rece.

Iar de-am iertat mai mult decât pot,

A fost să-ţi mai accord o şansă,

Din dragoste şi încă mai socot,

Că aş fi putut rupe şi munţii-n avalanşă.

Atâtea vise s-au împiedicat în gânduri,

Ce au rămas doar simple amintiri,

Eu am decis să le păstrez în rânduri,

De poezie şi poeme cu iubiri.

 

Căci amintirea nu trebuie uitată,

Să n-o păstrezi pe-un petec de hârtie,

S-o scrii cu toc de lacrimi în inima curată,

Ca pe ceva sfânt să steie, acolo pe vecie.

Şi-mi văd reflexia iubirii în viaţa paralelă,

Când mă desprind din lumea asta şi aştern,

Cuvinte, pictându-mi iubirea cu acea acuarelă,

Într-un poem de dragoste ce va trăi etern. ~

~ Odine ~

~ Două jumătăţi ~

~ Suntem două jumătăţi,

Tăiate cu cuţitul vieţii,

De mâini de divinităţi,

Şi lăsaţi în voia sorţii.

Aruncaţi in depărtare,

Amândoi în altă parte,

Am încercat fiecare,

Să ne găsim o jumătate.

Iar dacă un simplu vis,

A arătat că eşti al meu,

Din clipa aia am decis,

Că eu sunt tu şi tu eşti eu.

Cele două bucăţele,

Despărţite de cuţit,

Împreună suntem cele,

Două inimi fără sfârşit.

Poţi să cauţi viaţa toată,

Să ai o altă jumătate,

Numai una-ţi este soartă,

Numai una-ţi-e aproape.

Vom lăsa mulţi ani în spate,

Şi atunci ai să înţelegi,

Că suntem două inimi separate,

Dar împreună un întreg. ~

~ Odine ~

~ Drumul spre fericire ~

~ Când ai ajuns să cunoşti nefericirea,

Înseamnă că ai urcat prea sus ,

Prea sus să mai vezi omenirea,

Prea jos încât să mai ai ceva de spus.

Şi rămâi într-o tăcere mormântală,

În care doar gândurile mai vorbesc,

Într-o cugetare filosofală,

Şi amintiri ce de inimă se lovesc.

Şi în priviri agăţate de zări albastre,

Acolo unde odată erau zboruri,

Când se iubeau inimile noastre,

Iar universul ne răsfăţa în ceruri.

Iar gura mi-am cusut-o cu mătase,

Să nu mai rostească cuvinte de iubire,

Nimic să nu mi-o mai descoase,

Şi să mai ducă inima la înrobire.

Şi am să-mi leg privirea de la tine,

În veci să nu te mai privească,

Să uite de tot şi de ce îţi aparţine,

Doar drumul spre fericire să găsească.

Şi am să-l caut şi am să îl găsesc,

Şi-atunci doar zâmbet va fi pe a mea faţă,

De lacrimi şi tristeţe să nu-mi mai amintesc,
Şi să-mi scoată inima din gheaţă. ~ 

~ Odine ~