~ Iubire, eu nu sunt o
sfântă,
Să iert precum iartă
Dumnezeu,
Trăiesc o viaţă prea măruntă,
Şi iert atât cât pot şi
eu.
Nu poţi greşi la
infinit
Cu gândul că voi trece,
Peste tot la nesfârşit,
Precum o iarnă rece.
Iar de-am iertat mai
mult decât pot,
A fost să-ţi mai accord
o şansă,
Din dragoste şi încă
mai socot,
Că aş fi putut rupe şi
munţii-n avalanşă.
Atâtea vise s-au
împiedicat în gânduri,
Ce au rămas doar simple
amintiri,
Eu am decis să le
păstrez în rânduri,
De poezie şi poeme cu
iubiri.
Căci amintirea nu
trebuie uitată,
Să n-o păstrezi pe-un petec
de hârtie,
S-o scrii cu toc de
lacrimi în inima curată,
Ca pe ceva sfânt să
steie, acolo pe vecie.
Şi-mi văd reflexia
iubirii în viaţa paralelă,
Când mă desprind din
lumea asta şi aştern,
Cuvinte, pictându-mi
iubirea cu acea acuarelă,
Într-un poem de
dragoste ce va trăi etern. ~
~ Odine ~
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu