~ Fiica Ploilor ~

~ Ascult tăcerea cum vorbeşte,

În limbi cunoscute celor ce ştiu,

Cât doare-o inimă când iubeşte,

Care urlă în pustiu.

În zgomotul de ploi de vară,

Strigă cerul în tunete,

Să certe oamenii iară,

Că au uitat de dragoste.

 

Iar stropii ploilor ce cad.

Lovesc pământul cu viteză,

De parcă-s îngeri ce decad,

Din Rai exact ca în geneză.

Şi-n căderea lor din ceruri,

Se sparg în mii şi mii de păsări,

Umplând zarea de zboruri,

De pescăruşi  planând pe mări.

Şi îmi cântă într-un tril,

Să mă cheme-n zborul lor,

Într-un dans de stropi docil.

Căci sunt fiica ploilor.

Am să bat în al tău geam,

În ropotul stropilor,

Să văd chipul ce odată-l adoram,

Şi să-ţi spun că mi-a fost dor.

Şi-am să vin la iarnă iar,

Transformat în fulg de nea,

Şi am să te sărut cu dor,

Topindu-mă pe faţa ta. ~

~ Odine ~