~ Zboară inimă ~

~ Inimi mici si inimi mari,

Se răpesc de marinari,

Se pun într-un borcan

Şi se-aruncă în ocean.

 Şi se lasă însingurate,

Printre rechini speriate,

Că vor fi iar înghiţite,

Şi din dragoste jertfite.

Zboară inimă nebună,

Du-te până-n sus la lună,

Du-te şi nu te mai întoarce,

Pe pământul ce te stoarce.

Şi unde vântul te va duce,

Pe locul unde-o să te arunce,

Pe acel punct de pe hartă

Acolo este a ta soartă.

Şi în ce loc unde vei cădea

Să îţi găseşti dragostea

Căci acolo in depărtare

Este raza ta de soare. ~

~ Odine ~

~ Eu sunt codru şi marea ~

~ Eu sunt un codru de iubire,

Şi venele îmi înverzesc,

Când mă cuprinzi cu fericire,

Când nu o faci, mă ofilesc.

Şi îmi întind braţele largi,

Către  cer ca nişte ramuri,

Când tu spre mine o s-alergi,

Şi cuvinte să îmi murmuri.

Iar de -ai să pleci pe-a ta cărare,

Şi ai să uiţi de mine,

O să mă usuc de întristare,

Să mă înec printre suspine.

Eu sunt o mare îndragostită,

Care din depărtare te priveşte,

Şi-n valuri vreau să fiu iubită,

Căci dragostea mă copleşeşte.

S-ajung să-ţi sărut tot trupul,

Să-ţi las sarea mea pe tine,

Să-ţi ating cu drag iar chipul,

Şi braţele valurilor să te aline.

De n-ai să vrei să înoţi în zare,

În braţele valurilor mele,

Între codru şi o mare,

Va sta iubirea mea şi stele. ~

~ Odine ~

~ Iubirea mea pierdută ~

~ Aştept la geamul rece

Ceva ce nu va fi,

Privesc lumea ce trece

În goană zi de zi.

Îmi trec grele cuvinte,

Prin mintea ce nu mă lasă,

Şi îmi aduce aminte

Cum am picat în plasă.

În plasa de păianjen

Cu promisiuni ţesută,

Căci nu mi-ai fost un sprijin,

Iubirea mea pierdută.

Te-ai rătăcit pe drumul,

Ce te aducea la mine,

Te-ai dus uşor ca fumul,

Şi sper să-ţi fie bine.

Şi te blestem ca viaţa,

Să-ţi dea doar fericire,

Să-ţi lumineze faţa,

Cu pace şi iubire.

Îţi spun acum adio,

Iubirea mea pierdută,

Şi în ritm de adagio,

Mă duc acum tăcută.

Îţi las doar o tăcere,

Şi sper că te ajută,

Eu nu sunt o afacere,

Iubirea mea pierdută. ~

~ Odine ~

~ Eu nu calc pe fluturi ~

~ Când calc, păşesc timid pe drum,

Doar ca să nu calc pe fluturi,

Căci aşa uşor se transformă-n scrum,

Aripile lor, după ce le scuturi.

Atunci când îmi sunt la picioare,

Prefer din cale eu să mă opresc,

Să-i las pe ei întâi să zboare,

Şi-apoi, să continui eu, ca să păşesc.

Ei sunt fragilele fiinţe cereşti,

Cu suflet fin şi inocent,

Făcuţi din pene îngereşti,

Ne-au fost lăsaţi ca testament.

Cei ce îi calcă fără milă,

Nu ştiu şi nu pot să iubească,

Căci dragostea este umilă,

Şi ştie şi să se târască.

Eu nu îi calc, căci sunt ca ei,

Şi odată am ştiut să mă târăsc,

Am fost umilă în faţa dragostei,

Aşa cum ştiu eu să iubesc.

Căci după ce m-ai înjunghiat,

Din neputinţa ta de iubire,

La cer în zbor m-am ridicat,

În trupul unui fluture. ~

~ Odine ~

~ Rochie de roze ~

~ Îmi car picioarele desculţe,

Şi rănile însângerate,

Pe drumuri ce stau să-mi înalţe,

În faţă vise dezmembrate.

Şi calc pe căi ferate părăsite,

În gări în care trenul nu se mai opreşte,

Târâindu-mi picioarele-obosite,

Cu rana din talpă ce mi se adânceşte.

Păşesc tăcută pe drum agale,

Aşteptând de departe să apar-o veste ,

Să eliberez gânduri ireale,

De parcă totul e-o poveste.

Visez grădini trandafirii,

Cu spini ce se înfig adânc în carne,

Mă îneacă visul în roze purpurii,

Iar pe mormânt petale îmi aşterne.

Cu trupul plin de roze însângerate,

Precum o rochie de cununie,

Mă las pierdută pe drumuri neumblate,

Şi bântui într-o nesfârşită agonie.

Eu sunt un trunchi de trandafir,

Din mine înfloresc păduri de flori,

Pentru cel mai adorat din lume musafir,

Iubitul meu din vise, cu ochi seducători. ~

~ Odine ~

~ Rege de negru ~

~ Nu mai am nici suflet, nici cuvinte şi nici lacrimi,

Iar inima mea e în mine ca o piatră,

Atârnă atât de greu de la prea multe speranţe,

Şi mă încadrează doar frunzele căzute.

Căci viaţa mea e ca o frunză toamna,

Ce s-a rătăcit prin mii de frunze,

Aşteaptă să prindă fire de rădăcini,

Într-un pământ sterp şi îngheţat.

Viaţa mea este ca un vas spart,

Un bol fisurat, care nu mai poate ţine,

O picătură de apă pentru sufletul meu,

Atât de însetat de adevăr şi iubire.

Aruncat în foc Iadului arzător,

Se topeşte şi-l amestecă smolindu-l,

Încercând să lipească bucăţi măcinate,

Într-un pocal sfinţit, pentru regele negru.

Ai lăsat un cântec fără sunet,
Ai lăsat o poveste scrisă pentru tine,

Şoptită de îngerii fără grai,

Ce plâng nebuni in toiul nopţii.

M-ai lăsat oarbă la marginea Raiului,

Şi moartă de foame în bucătăria vieţii,

Aşteptând să apară îngerii de zăpadă,

Să mă îngheţe şi să îmi acopere ochii.

Să nu spui niciodată adio în grabă,

Pentru că acel adio e o viaţă,

Atât de lungă şi nu va primi vreo milă,

Şi nici o rază de lumină sau speranţă.

Uneori tu râzi când eu plâng,

Iar când tu plângi, eu plâng cu tine,

Dar aşa îţi va fi poate mai bine,

Rege de negru, stăpân al junglei umane. ~

~ Odine ~

~ Dor de mare ~

~ Mi-e dor de mare şi mi-e dor de tine,

Iar depărtările au gusturi peline,

Mă ţin pe loc înlănţuită,

Şi-n suflet toarnă licoarea otrăvită.

Mă otrăvesc în orice clipă,

Şi-aş vrea să pot pleca în pripă,

Fără să iau nici un bagaj,

Chiar de mi-aş pune şi sufletul gaj.

S-ajung la marea unde inima îmi bate,

Unde simţurile îmi sunt anesteziate,

La marea care îmi sărează existenţa

Şi lasă în spate ce a adus suferinţa.

Marea să îmi mângâie picioarele,

Iar tu să îţi deschizi larg braţele,

Să cânte pescăruşii printre noi,

Să ne cunune luna pe amândoi.

Şi-nconjuraţi de stele căzătoare,

Jurămintele vor deveni nemuritoare,

În uniunea cerului cu marea-albastră,

Vor fi martori la căsătoria noastră. ~

~ Odine ~