~ Scrisori pentru tine VIII ~

     ~ Priveste-mi cicatricea pe care o port atat de mandra, cu capul sus si cu lacrimi in ochi. Stiu ca inca mai doare dar stiu ca vine de la tine si asta ma face sa o pastrez ca pe cel mai de pret dar pe care mi l-ai lasat in amintire. Nu vreau sa o ascund, ci vreau sa o port mandra ca am putut sa rostesc acele doua cuvinte. Ca m-ai invatat sa le pot spune, desi tu nu ai crezut in ele.

      Uneori simt ca iti pare rau, dar la fel de bine stiu ca esti prea mandru sa pleci capul. Oare asta inseamna iubirea? Mandrie? Nu, bietule muritor, adorator de iubire. Ea te invata o umilinta pe care nu ai cum sa o cunosti, decat in secunda in care te pocneste in moalele capului. Atunci citesti cuvantul ala „mandrie” si realizezi cat de infim pare in fata sentimentelor.

      Cine stie , poate intr-o zi vei invata si tu sa iubesti asa cum stiu eu sa iubesc. Iti doresc asta. Stiu ca ai sa spui ca ai iubit, dar te pacalesti singur. Ai iubit ceea ce primeai si tocmai din lipsa dragostei aleia nebune nu ti-a fost niciodata deajuns si ai avut nevoie de mai multa si mai multa iubire sa vina catre tine. Si a venit, doar ca nu te-a gasit doritor sa lasi mandria aia sa se stinga, sa o lasi ingropata si sa creasca de acolo sentimente cu radacini adanc infipte. Ele ar fi singurele capabile sa te salveze.

       Dar tu iti doresti sa fi salvat? Pentru ca de foarte multe ori am avut impresia ca iti face atata placere rolul asta de inger cazut in pacatul trupesc. ~

~ Odine ~ 

~ Eu, tu, oricine ~

~ Nu sunt un om, însă nici înger,

Dar nici măcar eu, nu ştiu ce sunt,

Sunt poate un simplu mesager,

Sau poate un fir de păr cărunt.

Sau poate sunt o biată frunză,

Care se scutură în toamnă,

Pe care-o va picta pe-o pânză,

Un pictor care n-o condamnă.

Sunt doar o urmă de nisip,

Lăsată de o talpă prea grăbită,

Călcată chiar direct pe chip,

Şi-apoi de apa mării-acoperită.

Sunt o rana în inima lovită,

De dragostea unui nepăsător,

Cu sabia de cuvinte arcuită,

Un etern de inimi cotropitor.

Sau poate sunt o biată zburătoare,

Adusă de o pală dură de vânt,

Şi-ncearca disperat să zboare,

Dar cade iaraşi pe pământ.

Nu sunt nici vis, dar nici real,

Sunt eu, sau tu, sau poate oricine,

Cine-a crezut într-un ideal,

Şi-a fost trecut prin furcile caudine.

Şi poate-oi fi, sau poate nu,

Un om, sau înger, sau cine ştie,

Ţinut în lanţ de dureri continuu,

Şi-apoi trimis departe în pustie. ~

~ Odine ~

~ Când dormi ~

~ Când dormi eu tandru te sărut

Şi nici nu ştii de mine

Căci vin pe vârfuri şi tăcut,

În noapte, lângă tine.

Şi te privesc în vise line,

Unde somnul te conduce,

Şi sunt acolo lângă tine,

Când se amestecă năuce.

Şi nici nu şti dar pe a ta pernă,

Sunt ale mele braţe tandre,

Ce îţi sunt ca o lanternă,

Când coşmarul te duce-n meandre.

Şi somnul ţi-l veghez de-aproape,

Ca un înger pe parcusul noptii,

Mângâindu-te pe pleoape,

Până-n zorii dimineţii.

Atunci plec aşa cum vin,

Pe vârfuri şi în tăcere,

Şi să mă despart e-un chin,

Dar îţi las o mângâiere. ~

~ Odine ~

~ Scrisori pentru tine VII ~

     ~ Ce crezi ca se afla dimineata in ochii mei? Roua, sau lacrimi? Sunt umezi pentru ca lacrimile se transforma in roua, cand noaptea e mult prea rece pentru mine. Atunci cand sufletul imi ingheata de dor. Atunci cand are nevoie de patura bratelor tale si nu o gasesc, desi intind mainile peste tot in pat.

      In racoarea noptii ochii mei se umplu de umezeala sufletului, de acolo incep sa rasara stropi de ploaie, care se lasa peste tot chipul meu. Si il spala o noapte intreaga pana cand apar zorile. Si usor, usor fata se usuca cu fiecare raza de lumina, insa ochii mai pastreaza urmele de dor de tine.

      Pe varfurile genelor se sting ultimele picaturi de roua de lacrimi. Pe ele le ucide ultima oara lumina. Le-as pastra insa e cazul sa plece. E cazul ca ochii sa zambeasca asa cum zambeste soarele. El ma incalzeste o zi intreaga, o face in locul tau. Iti tine locul toata ziua si seara si-ar dori sa iti predea stafeta.

      Dar asa va veni iarasi seara. Si iar o sa imi fie frig de tine si iar o sa te caut si atunci ochii mei iarasi vor face lacrimi de roua. Dar intotdeauna roua spala sufletul. Il spala si de dor si de rele. Dar cel mai important, iarta. Asta e darul cel mai de pret care il lasa atunci cand rasar zorile. Iertarea. ~

~ Odine ~

~ Mă-mbracă fluturii ~

~ Mă-mbracă rochia de fluturi,

Acoperindu-mi trupul plin de răni,

Îmi vindecă sufletul –n adâncuri,

De iubirea care fierbe ca lava în vulcani.

În jurul meu sclipesc vioaie,

Micuţe lepidoptere ce se-nvârtesc,

Să-mi acopere sufletul cu straie,

Din rang înalt şi-mpărătesc.

Căci numai cei aleşi de soartă,

Au suflete de fluturi ce se-nalţă,

Iar viaţa doar pe ei îi poartă,

Spre suferinţe care te descalţă.

Şi după ce rănile le vor fi croit,

Se vor desprinde unul câte unul,

Lăsând să se vadă, un trup înoit,

Ce din fluturi l-a născut destinul.

Şi am să încep o altă viaţă,

Din dureri şi fluturi renăscută,

Alte lecţii, alte drumuri o să am în faţă,

Căci din asta este viaţa omului făcută. ~ 

~ Odine ~

~ Nu vă temeţi de un câine ~

~ Dă Doamne să ploaie,

Să curgă siroaie,

Apele să ne spele,

Să ne cureţe de rele.

Să ne dea minte cu carul,

Să alunge tot amarul,

Să ne spele de păcate,

Să lase doar bunătate.

Să învăţăm iubirea pură,

De la cel din bătătură,

De la cel ce nu cuvântă,

Dar are inima mai sfântă.

Să nu ne temem de un câine,

Care se mulţumeşte cu pâine,

Ci de lăcomia omului,

După strălucirea aurului. ~ 

~ Odine ~

~ Dacă n-o să vii ~

~ Poate ieri a fost prea devreme,

Să stingem dorul dintre noi,

Eram prea legaţi de lume

Şi nu ştiam de amândoi.

Poate nu ştiam ce-seamnă,

Compromisul din iubire,

Nu ştiam câte ne-ndeamnă,

Spre deşert şi rătăcire.

Astăzi este timpul nostru,

Chiar în clipa cea de faţă,

Să-i punem iubirii căpăstru,

Pentru noi şi pentru viaţă.

Şi dacă astăzi n-o să vii,

Şi-ai să-ntârzii până mâine,

N-am să fiu să poţi privii,

Inima-mi ce-ţi aparţine.

Iar de mâine ai să apari,

O să fie prea târziu,

Căci am să plec spre alte zări,

Şi-o să te rogi, ca să mai fiu. ~

~ Odine ~