~ Priveste-mi cicatricea pe care o
port atat de mandra, cu capul sus si cu lacrimi in ochi. Stiu ca inca mai doare
dar stiu ca vine de la tine si asta ma face sa o pastrez ca pe cel mai de pret
dar pe care mi l-ai lasat in amintire. Nu vreau sa o ascund, ci vreau sa o port
mandra ca am putut sa rostesc acele doua cuvinte. Ca m-ai invatat sa le pot
spune, desi tu nu ai crezut in ele.
Uneori simt ca iti pare rau, dar la fel
de bine stiu ca esti prea mandru sa pleci capul. Oare asta inseamna iubirea?
Mandrie? Nu, bietule muritor, adorator de iubire. Ea te invata o umilinta pe
care nu ai cum sa o cunosti, decat in secunda in care te pocneste in moalele
capului. Atunci citesti cuvantul ala „mandrie” si realizezi cat de infim pare
in fata sentimentelor.
Cine stie , poate intr-o zi vei invata si
tu sa iubesti asa cum stiu eu sa iubesc. Iti doresc asta. Stiu ca ai sa spui ca
ai iubit, dar te pacalesti singur. Ai iubit ceea ce primeai si tocmai din lipsa
dragostei aleia nebune nu ti-a fost niciodata deajuns si ai avut nevoie de mai
multa si mai multa iubire sa vina catre tine. Si a venit, doar ca nu te-a gasit
doritor sa lasi mandria aia sa se stinga, sa o lasi ingropata si sa creasca de
acolo sentimente cu radacini adanc infipte. Ele ar fi singurele capabile sa te
salveze.
Dar tu iti doresti sa fi salvat? Pentru ca de foarte multe ori am avut
impresia ca iti face atata placere rolul asta de inger cazut in pacatul
trupesc. ~
~ Odine ~
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu