~ Toamnă peste noi ~

~ Ne aşterne toamna covor colorat,

Să nu uităm de unde am plecat,

Că am fost odată doi copaci,

Ce se iubeau nebuni pe-un câmp de maci.

Şi ne-am născut în primăvară,

Sub cerul senin într-un colţ de ţară,

Din două trunchiuri dezgolite,

Au crescut ramuri de dragoste-nverzite.

Şi ne zbura prin frunze vântul,

Răscolind plăcut în minte gândul,

Şi ne-a înflorit în inimă iubirea,

Având ca graniţă doar zarea.

Şi vara soarele ne-a sărutat ramurile,

Asezând pe noi îndrăgostite păsările,

Sub noi lanurile aurii de grâu,

Sclipeau în soare ca un galben râu.

Dar a venit din nou o toamnă,

Să ne amintim că viaţa-nseamnă,

Un început de drum cu veselie,

Iar spre sfârşit melancolie.

Că orice frunză e o viaţă de om,

Care trăieşte ancorată de un pom,

Şi că odată va veni timpul să plece,

Din al sau copac, stingându-se sub neaua rece.

Şi că-ntr-o altă primăvară,

Alte frunze tinere or să răsară,

Ce vor muri în altă toamnă,

Căci asta viaţa omului înseamnă. ~

~ Odine ~