~ Pentru a fi poet ~

~ Pentru a fi poet ai nevoie de un vrac de cuvinte in minte si a pe pune pe o coala de hartie.

Pentru a fi un poet inseamna a da ghearelor moliciunea unei maini, cu atingeri care vin scrise din inima

Pentru a fi poet este nevoie de a sta intr-o camera si a recita poemele tale pentru tine insuti.

Pentru a fi poet este nevoie sa fi un prieten pentru cuvinte, sa le respecti intotdeauna pentru ca ele sa te respecte la randul lor.

Pentru a fi poet inseamna sa te ascunzi in poezia vietii, pentru ca ea nu te va face sa plangi, ea nu te va mintii, nu se va deghiza sau ascunde, ci va reflecta gandirea ta.

Pentru a fi poet inseamna sa inveti sa visezi cu cea mai mare fericire din lume, sa zaresti nectar divin in litere.

Pentru a fi poet inseamna sa simti anxietatea ca fiind realitatea vietii, sa simti cum aluneca subtil cuvintele printe degetele tale.

Pentru a fi poet inseamna sa inveti sa suferi, sa simti strigatul puternic al fiintei tale interioare. Sa simti ca si cum cea mai mare durere a lumii s-a ascuns in golul din inima ta.

Pentru a fi poet inseamna sa sa inveti sa taci, sa accepti pierderile si sa te joci cu timpul.

Sa inveti sa fii tu, sa simti cu toate emotiile, fara rusine si fara sa te temi de ele. Sa lasi sentimentul de slabiciune sa fie un blit pentru tine, sa fotografiezi cu mintea si sa pui in imagine cuvintele, ca ele sa reprezinte cea mai fidela copie a expresiilor sufletesti.

Pentru a fi poet inseamna sa redai viata si emotii.

Poeziile trebuiesc scrise cu sangele sufletului, cu toata pasiunea care locuieste in tine, cu toata furia, dorinta si mai presus de orice, cu toata dragostea. ~

 ~ Odine ~

~ Gandurile mele ~

~ Fa nod din inima si strange pana nu mai iese nici un strop de sange. Atunci o sa simti ce inseamna sa iubesti. ~

~ Sufletul meu e in stare de ebrietate. S-a imbatat cu dorinte false. Am nevoie de dezintoxicare, vad ca dezamagirea a castigat. Dau foc papadiilor, sa nu se mai imbete nimeni cu dorinte luate de vant. ~

~ Si va ramane-n urma mea doar tremurul unui gand lasat de varful unei penite. ~

~ Scrisori pentru tine XII ~

    ~ Eu nu voi mai spune nimic, nu iti voi mai scrie poemele cu care erai mereu obisnuit sa le vezi in fiecare zi, nu voi mai fotografia cuvinte de iubire. In fotografia iubirii voi prinde in ochii plini de lacrimi, toate imaginile sufletului, sentimente neimbracate in haine, ci goale asa cum le-a lasat Dumnezeu.

     Dar in fiecare zi iti voi trimite ceva. O raza de soare. In orice capat al lumii vei fi, stiu ca o vei primi. Chiar si in zilele innorate, in spatele pufosilor, va aparea raza aia de soare mai stralucitoare si mai dornica sa te imbratiseze.

    Si nu mai spune ca ma iubesti. E mai bine asa, sa nu spui nimic. Nu poti spune ca iubesti floarea, daca vrei sa o rupi, pentru ca nu poti sa iubesti ceva care va muri in cateva zile. Daca o iubesti las-o libera sa creasca. Las-o sa se bucure de raza aia de soare, nu sa se stinga intr-o incapere rece. ~

                                      ~ Sfarsit ~

~ Scrisori pentru tine XI ~

      ~ Casa mea e o ruina. Peretii interiori stau gata sa cada peste inima mea. Afara tencuiala poate lovi pe oricine se apropie de ea. Numai eu stau in interiorul ei si nu imi e teama ca va cadea odata cu mine.

      Patul mintii mele e ravasit dupa noaptea in care poemele s-au iubit nebuneste. Veioza a ramas aprinsa, de parca acolo in pat inca se mai odihnesc trupurile obosite de dragoste.

      In bucatarie marul muscat a facut mucegai. Farfuria cu mancare asteapta chiar si asa sa fie terminata, pentru ca de ea sunt asezate doua furculite, atingandu-se usor cu teama sa nu se raneasca. Ceasca de cafea pastreaza si ea urma buzelor cu care s-a sarutat si si-a revarsat pe buze licoarea neagra si aromata.

      Coltul camerei e gol si insotit de singuratate, dar inca reflecta ca iubirea nu a plecat, ci doar iubitul. Arata dorinta de a iubi un trecut care nu a trecut, de a refuza un cadou care doare.

      Singuratatea locului este Raiul pierdut, durerea celui ce a ramas acolo, gustul mortii care se simte in gura sa pentru ca a ales sa locuiasca intr-o ruina. Doar o singura persoana, mai vrea sa simta nostalgia trecutului: cel care a iubit cu adevarat, chiar daca aduce cele mai mari suferinte ce dor cumplit si care te fac sa simti ca treci prin viata ca si cum nu ai mai trai.

       In casa unde peretii cad, sunt eu, eu am ales sa locuiesc inca aici. In casa asta mai pot sa simt cu ochii tai. In ei nu exista cuinte calde, ci doar pulsul unei inimi care se dilata si se contracta, impingand un sange rece. E ceva mai mult decat mila sau iertare pentru ei, e un Paradis pierdut. Parca sunt intr-un labirint in care am adunat numai flori si frunze uscate.

      Ce folos ar fi sa sarut alta gura, daca singura gura pe care vreau sa o sarut e a ta. E inutil sa caut placere in alte trupuri, cand placerea mea nebuna esti tu. In toata ruina asta trepideaza inca o inima in piept. Bate pentru o iubire care o poseda in orice moment, care se lafaie libera in durere, ranita si da, geloasa.

     Deschid larg ferestrele si privesc afara. Pe langa peretii care cad dincolo de ele e o alta lume. Pare ca acolo e doar moarte insa in fata lor florile colorate mai arata ca in ruina aia, locuieste inca cineva. Cineva care nu mai vede, care mangaie pe intuneric o faptura inexistenta dar care asteapta sa rasara zorile zilei. Nu vede dar scrie, scrie,...... ~

 ~ Odine ~

~ Ce este dragostea? ~

~ Ce este dragostea?

Este lumina, sau intuneric?

Este un animal, sau o floare?

Este o piatra sau rumegus de lemn?

Este umbra sau soare?

Este un peste, sau un melc?

Este o umbrela sau o pelerina?

Ce este dragostea?

Este o viata intr-o alta viata.

Doi oameni care se doresc,

Doua inimi indragostite.

Dar cand se intampla sa le ai pe toate impreuna?

Asta e modul in care eu te iubesc.

E vers in poezii simple,

E cantec cantat din inima

E cantec din plansul sufletului,

Incarcat de emotie.

Cateva cuvinte pot insemna mult

Insa o „dragoste" poate se schimba o viata.

Ce e dragostea?

Nu mai incerc sa o inteleg,

E ca vantul, nu are nici o destinatie,

Trebuie sa te bucuri de briza.

Nu e un cadou, nu il poti avea,

E ca marea nu o poti poseda,

Ti-e sete dar nu poti sa o bei,

Caci sarea ei te va face sa iti fie si mai sete.

E valul care te ia cu totul,

Iti ia toate mintile,

Si le spala cu sare,

Dar iti lasa interiorul ruginit de sentimente. ~

~ Odine ~

~ Metamorfoza toamnei ~

      ~ Am vrut aripi sa zbor, o bagheta magica pentru a face miracole, un glob de cristal pentru a prezice viitorul. Am vrut sa te uiti in ochii mei si sa te vezi in ei. Am vrut doar zile insorite, cu ploi de fluturi sa zboare peste campuri de flori. Si am mai vrut ca rutina cuvintelor mele sincere, sa nu te oboseasca niciodata.

        Ma las purtata de vantul toamnei, cu hainele sfartecate de timp. Nu am nevoie de masti sau de un ambalaj care sa ma fereasca de vitregiile sortii. Vreau sa ma lepad de propriul meu trup si sa ies din coconul care m-a tinut pana acum si sa invat sa zbor fara teama,  in mijlocul toamnei.

       Acum sunt mai aproape de cer si ascult ce are de spus. Pot visa in fiecare noapte, pot sa vad luna in crestere si sa gasesc magia fara limite. Flori, frunze si fluturi se inalta cu mine si se lasa pierdute in jurul meu libere. Nu mai caut un colt linistit si nici o sarbatoare sau o zi speciala, sa fac ordine in cele mai ascunse cotloane ale sufletului, acolo unde se aseaza praful.

       Vreau sa imi iau sufletul si corpul meu gol, fara tabuuri si prejudecati si sa il las acoperit de mangaierile si saruturile toamnei. Si tot ceea ce a trait sufletul meu pana acum, tot ceea ce a simtit, dureri, temeri, dependente sunt vise pierdute pentru totdeauna.

       Din tot voi compune zboruri, cu ceea ce locuieste in mine si voi astepta iubirea, asa cum copacul asteapta sa vina primavara, sa isi primeasca o noua coroana de flori si frunze, caci nu primavara renaste un suflet ci toamna, atunci cand ramane neacoperit de vesmintele destinului. ~

~ Odine ~

~ Adevăr ~

~ Firul vieţii mele nu are noduri,

Iar ochii tăi sunt îndreptaţi în altă direcţie,

Cuvintele mele subtile nu mai sunt poduri,

Spre iubirea divină, ci doar spre atracţie.

Inima-ţi nu mai poate fi atinsă,

De înălţări spre ceruri senine,

Te rog nu-mi mai ţine mâna aşa strânsă,

Să mă blochezi cu lucruri meschine.

Vreau să am libertatea să zbor,

Doar pe linia adevărului brut,

Creez cu magie un suflet uşor,

Şi-un zid puternic, să-mi fie scut.

După el mă ghidez căci el are sens,

Adevărul vibrează puternic în mine,

Curăţă în suflet şi-l face imens,

El mi-e infinit, mi-e apă şi pâine.

Cât timp sunt vise, există iubire,

Cât timp e iubire, există speranţe,

Cât timp sunt speranţe, există putere,

Putere să lupţi, să treci de neputinţe.

Dar când se cere un fir plin de noduri,

Legat cu dureri şi minciuni amăgitoare,

Va fi o viaţă numai în chinuri,

Nu liberă să crească precum o floare. ~

 ~ Odine ~