~ Trăiesc între două lumi ~

~ Există două lumi în mine,

Lumea mea care este frumoasă pentru că îmi aparține mie

Și o lume pe care eu nu o înțeleg,

În care uneori simt că mor, că nu te cunosc,

O lume care până în prezent este utopică.

Lumea mea este o lume altfel,

Este o dulceață care îmi copleșește gândurile,

O lume aproape perfectă unde iubirea este lege,

Totul se învârtește în jurul ei,

Iar restul lucrurilor se topesc și nu mai au importanță.

Există lumea asta în care mă gândesc 24 din 24 de ore la tine

Și lumea reală care fuzionează cu a mea,

Iar fuziunea asta aduce răul prin crăpătura dintre ele

Și întunericul ei topește din lumina lumii mele.

Nu pot opri întunericul și răul să intre,

Nu le pot opri fuziunea celor două lumi,

Așa cum nici nu pot înceta să te iubesc,

Doar că absența luminii va hrăni răul și va pune în talerul meu,

Toată lipsa de iubire de la tine.

Învăț să respir aer dintre cele două lumi,

Să înțeleg că într-o lume conduce iubirea,

Iar în cealaltă ura și indiferența,

Să accept că într-una visele sunt ca stelele pe cer noaptea,

Iar în cealaltă sunt călcate în picioare de alții.

Pe scurt învăț să trăiesc în viață,

Fără iubirea vieții mele,

Fără lumea mea curată și inocentă

Și învăt să mă transform în cineva total opus lumii mele,

Într-o persoană străină și crudă,

Care va lua legea iubirii drept ștergar de picioare,

Să consider că dorul este o slăbiciune,

Iar ceea ce simte inima e o boală de care trebuie să scap.

Cele două lumi se luptă în mine

Și nu pot trăi în niciuna din ele cu adevărat,

Într-una pentru că ea nu există decât pentru mine,

Iar în cealaltă pentru că nu mă pot acomoda acolo,

Că nu pot trăi într-o lume în care legea mea este călcată de fără de lege.

Și-atunci mă retrag undeva între cele două lumi,

La granița unde plătesc scump pentru ambele existențe,

Iar toate astea nu mi-a schimbat viața în bine,

Dar mi-a schimbat foarte mult interiorul. ~

~ Odine ~

~ Va veni ziua în care nu te voi mai scrie ~

~ Va veni ziua în care nu te voi mai scrie

Atunci când degetele mele nu vor mai tânji să citească corpul tău,

Când ochii mei nu vor mai spune nimic,

Când voi asista indiferentă la tăcerea ta,

Atunci când gura mea nu va mai găsi cuvinte,

Pentru a îți spune cât de fericită e când spune ”te iubesc”.

Când pașii mei se vor opri că au renunțat să te mai caute,

Când fluturii din stomac vor fi morți și nu-mi vor mai gâdila sufletul.

Va veni ziua când nu te voi mai scrie,

Pentru că voi fi mulțumită cu ceea ce am,

Când voi lăsa visele și voi fi fericită cu realitatea,

Când n-ai mintea mea nu te va mai avea doar pe tine acolo,

În acea zi, când voi renunța să mai mor pentru tine.

Va veni ziua când nu te voi mai scrie,

Și sufletul meu nu va mai fi de plumb,

Când îți voi zâmbi cu perfecțiunea unei statui,

Neted, fix și rece.

Atunci voi concedia dorința pentru tine,

Voi uita fiorul ce-l simțeam când închideam ochii,

Iar pielea mea nu va striga după corpul tău.

Va veni ziua aia, când nu te voi mai scrie,

În acea zi voi fi un mort în viață,

Dar va fi eliberarea de a nu mai dori o viață,

Liberă, completă, așa cum am dorit-o pentru noi,

Ci va fi un calm, o liniște care uită.

Atunci va fi sfârșitul preocupărilor mele,

De a nu știi ceea ce este în viața ta.

Da știu, știu că va veni ziua aia, când voi fi ca o stâncă,

În apele calde și senine ale vieții,

Iar tu, tu va trebui să te gândești bine de tot

Și să inventezi un sfârșit... de poveste,

Căci atâta timp cât aș fi continuat să te scriu,

Tu, nu ai fi murit niciodată. ~

~ Odine ~

~ Gândurile mele sunt ale tale ~

~ Gândurile mele cele mai rebele,

Știu să facă numai voia ta,

Insistă să facă numai ce vor ele și tu,

Ignorându-mă pe mine și voința mea

Încă de la prima oră a dimineții.

Mă guvernează fără permisiunea mea,

Deși încerc să mă deconectez de tine.

Gândurile mele sunt dispuse să se gândească la tine non stop

Ca la aerul curat al dimineții,

Ești nemuritor în preajma lor, invincibil,

Un viciu de care nu vor să scape.

Vorbesc cu tine cu inima mea,

Iar eu nu le mai aud cuvintele,

Sufletul meu e ca la tine acasă,

Îți arunci hainele murdare peste tot,

Încât un simplu gând de-al meu e musafir nepoftit.

Nu-mi mai aduc aminte cum era lumea mea înainte de tine,

Ești ca un nerv sub piele, ce se zbate mereu,

Ești ca sângele care-mi curge prin vene,

Îmi bați în tâmple și alergi lăsând pași în lumea mea.

Trăiești cu totul în gândurile mele,

Încât mă întreb uneori cum de ai viață și în afara lor,

Când toate celulele mele au amprentele tale.

Ești o parte din mine și nu că ești lipit de corpul meu,

Ești tu și nu sunt eu, eu sunt absentă

Și oricât aș încerca să mă rup de tine, deși uneori vreau, nu pot,

Îmi ești țesut în țesuturi în atâtea moduri în mine.

În visele mele exiști numai tu, iar eu sunt în vise pentru tine

Dar în realitatea mea ești un vis perfect. ~

~ Odine ~

~ Ucide-mă, oricum nu aș putea trăi fără tine ~

~ Cuvintele se îngrămădesc în tăcere,

Dar țin să țipe frenetic în jurul inimii,

Șoapte pasionale sughit jalnic până la lacrimi,

Iar visele construiesc castele cu vieți perfecte.

Torționarul meu are gusturi rafinate

Și e atât de capabil să-mi zdrobească inima și sufletul,

Pentru că nu-mi înțelege lanțurile pe care tot el mi le-a pus

Și nici cuțitul cu care face pe sculptorul cu inima mea.

Nu le mai strânge atât de puternic și lasă-mă să respir,

Căci pulsul meu depinde de tine,

Eu râd, dar lacrimile mele sunt pentru tine,

Dansez, dar muzica cântă pentru tine,

Gândurile mele se sparg în minte pentru tine.

Și ai grijă cu cuțitul ăla,

Pe care îl învârtești pe lângă inimă,

Ai greșit de atâtea ori în joacă

Și ți-a scăpat cu, sau fără intenție rănind-o.

Ai putea în joaca asta a ta de copil,

Să o ucizi și să moară tocmai din iubire.

Nu pot spune tot ce simt,

Cuvintele rămân blocate în gât,

Am nevoie de tine și o spun nu doar în cuvinte,

O spune inima care vrea să se împreuneze cu inima ta

Și amândouă să creeze cele mai bune poezii.

Atunci timpul se oprește în brațele tale

Și câteva minute sunt capabile să dea sute de amintiri,

Ca niște ferestre pentru suflet.

Cât de ușor mă faci să uit de tot,

Cu doar câteva gesturi,

Cât de ușor mă transformi din eu, în străina care seamănă cu mine,

Cât de ușor mă treci prin zeci de stări,

În care nu mai știu să mă potrivesc

Și-ajung să nu îmi pese că străina din mine face pe dos de cum spun,

De cum aș vrea să acționez.

Eu vreau să fug, ea mă trimite la tine,

Eu vreau să țip la tine, ea îmi spune ”taci”,

Eu vreau să îți spun ”pleacă”, ea îți spune ”vino”.

Și-așa, o las să facă ce vrea ea,

Să nu-mi mai pese de mine, de ce se va-ntâmpla cu mine

Și nici de lanțurile cu care mă strângi,

Nici de cuțitul din mâna ta,

Mă las pierdută ca o pradă în fața gusturilor tale rafinate....

Că nu-mi mai pasă de mine,

Ucide-mă, oricum nu aș putea trăi fără tine. ~

~ Odine ~

~ Vreau o dragoste gratuită ~

~ Dragostea a ajuns să însemne o monedă,

Care cât timp este cumpărată sau vândută, ”există”,

Și pe care o introduci în tonomatul cu muzică,

Pentru a primi versuri dulci, dar fără sentimente.

A ajuns un produs de marketing, cerere și ofertă

O dorință de a iubi și a fi iubit contra cost,

Iar cu cât cererea este tot mai mare,

Ofertele sunt din ce în ce mai variate.

Ajungi să cumperi iubirea de la vânzători ambulanți,

Să o găsești ambalată în cutii colorate,

Cu fundițe și staniol care îți fură ochii și inima,

Dar în interior nu este altceva, decât un arlechin machiat hidos.

Mi-e dor de dragostea aia gratuită,

Cea care nu costă nimic,

Pe care o poți găsi într-un zâmbet larg ce te așteaptă în parc,

În spatele unei uși închise pe care tocmai o descui,

Dimineața sub aburul unei cafele aromate și în așternuturi cocoloșite,

Sub o umbrelă pe o ploaie torențială,

Sau pe buzele înghețate în cel mai cumplit ger.

Mi-e dor de oamenii care știu să iubească gratuit,

Da, oamenii ăia care nu cer nimic, dar dăruiesc mult,

Nu cei care vând nimicul, pe bani grei și sentimente.

Mi-e dor de oameni frumoși cu ochi care sclipesc,

Cei care nu au nevoie de cadouri pentru a iubi

Și nici un portofel gros pentru a fi iubiți.

Mi-e dor să mai existe genul ăsta de dragoste,

Dragoste gratuită, dar care ține toată viața,

Care nu se numără în bani și nu se măsoară în cadouri,

Ci în clipe fierbinți și amintiri de neuitat.

Nu vreau să cumpăr iubire, așa cum nici să o vând nu vreau,

Vreau o dragoste gratuită, fără valoare materială,

Vreau o dragoste scrisă în stele și în inimă,

Nu cu lacrimi, ci cu nopți cu trupuri contopite.

Nu am să te cumpăr, am să te iubesc pe nimic,

Iar de nu-mi vei vrea iubirea asta gratuită,

Nu pot să-ți spun decât un singur lucru:

”Să de Domnul să iubești în viața asta pe cineva,

Așa cum te-am iubit eu pe tine

Și să fii iubit, așa cum te-aș fi putut iubi eu.” ~

~ Odine ~

~ Singurul argument ~

~ O să-mi controlez teama asta de a te pierde,

Prin a mă ghemui în umbra rugăciunilor mele,

O să pășesc în camera mititică a credinței

Și voi cere ca orice ar fi, să fii fericit chiar și departe de mine.

E clar că am eșuat în iubirea asta,

Deși o trăiesc prin toți porii și crește ca o liană în mine,

Se agață tot mai puternic de inima mea

Și se încolăcește ca un șarpe constrictor până la sufocare.

Mă uit cu toată duioșia spre tine

Și mă străduiesc să fii tu Raiul meu, puternic, liber.

Uneori simt absența ta ca o palmă care îmi comprimă pieptul,

Adică acel sentiment de abandon,

Care pare imposibil de trecut de cele mai multe ori.

Se spune că timpul schimbă totul,

Doar că tot simt că dacă a aș înceta să te iubesc aș muri.

Și iată-mă cum încerc să-mi demontez sufletul,

Să arunc ceea ce nu vrei de la mine și ceea ce mă dărâmă.

Decapitată de indiferența iubirii ăsteia,

Încerc să uit, dar nu pot scăpa de dragoste,

Nu pot șterge râurile de scrisori pentru tine,

Deși nu vreau, nu mă pot opri din a le scrie,

Pentru că am nevoie să fac ceva, să evit să mor de durere.

Vreau nebunia asta de iubire chiar dacă mă usucă

Și deși mă învârtesc într-un cerc vicios,

Vreau să iubesc fără măsură 24 din 24 de ore,

Să las sentimentele astea inutile să creeze iluzii

Chiar dacă nu am nici o scuză în fața altora,

Singurul argument care îl am în apărarea mea,

Este acela că te iubesc, în ciuda tuturor norilor de ploaie,

Pentru că ești raza mea de Soare care îmi face să strălucească

Și cel mai întunecat colț al sufletului meu. ~

~ Odine ~

~ Azi demisionez ~

~ Azi îmi dau demisia.

Ce ciudat durere dă demisia,

Care stagnează în centrul creierului

Și plonjează cu plăcere ca un pumnal în amintire,

Scormonind în rănile cu numele tău.

Ce ciudată culoare îți dă senzația asta,

Care te forțează să închizi ochii în fața golului dinaintea ta.

Dar mai rău sună ciocanul, care lovește în urechi cu sunetul muzicii,

Ce înainte de făcea să tresari de dragoste și plăcere.

Capitulez și-mi dau demisia din tot ceea ce se numește ”iubire”,

Căci în fața mea, se întinde o ceață, care mă face să mă îndoiesc de orice.

Aiurea senzația din partea stângă a inimii,

În care demisia asta lovește cu piciorul

Și pe care nebunia încearcă să o salveze,

Cu lacrimi care le ține până în gât, ca apoi să explodeze.

Ai fost dragoste atât de otrăvitoare, 

Iar eu te-am ales înainte de a înceta să exist. 

Ai fost totul pentru mine, cu frici și erori, 

M-ai cunoscut cu ochii plini de lumină și de lacrimi,

Cu brațele-mi pline de căldură și sărutări care dădeau pace,

Dar nu ai știut cât de mult mi-am dorit să fiu înțeleasă,

Cu toată nebunia și dorința de a te vrea doar pentru mine.

Ai fost visul cel mai viu și slăbiciunea mea,

Unguentul pentru suflet care a devenit otravă

Și ai transformat totul în ceva otrăvitor.

Cu toate astea tot te iubesc, 

Te iubesc în felul meu, 

Te iubesc ca un nebun care își acceptă nebunia, 

Te iubesc până la sfârșit,

Dar tot demisionez din ”tot” ceea ce însemni tu. ~

~ Odine ~