~ Incaltarile sufletului ~

    ~ Mi-am descaltat sufletul si am pus pantofii la uscat. Acum merg pe sfoara vietii si mi-e teama sa calc inca in afara ei, dar macar asa imi voi curata noroiul pe care il car in bocanci de atata vreme. I-am spalat cu lacrimi si durere si i-am pus la soare. Am incredere ca el ii va usca si atunci cand o sa ii incalt din nou vor fi curati.

      In jurul meu sunt numai bocanci agatati si ei la randul lor pentru ca destinul sa aduca o noua viata. Oamenilor le e teama sa isi mai incalte sufletul cu mizeria in care au calcat, sau au fost aruncati de altii si pe care l-au carat dupa ei.

      In viata trebuie sa te opresti din cand in cand, sa te descalti si sa iti cureti sufletul de mizeriile care ti-au fost aruncate, de noroiul pe care l-ai carat dupa tine, desi nu era al tau. Atunci o sa reusesti sa mergi usurat de poverile ce nu iti apartineau pe drumul vietii.

    Nu va aruncati sufletul atunci cand s-a murdarit, descaltati-va de el, spalati-l si lasati-l sa-l vada soarele. Veti pleca mai departe cu bocancii curati.  Nu calcati cu ei pe alte suflete, pentru a nu va murdari si nici nu calcati in mizeriile altora. Asa veti avea incaltarile sufletesti curate, chiar daca au fost rupte de drumurile intortocheate ale destinului. ~

                        ~ Odine ~

~ Descantec de iubire ~

~ Doua stele,

Paralele

Doua vieti

Scrise in carti.

Si destinele,

Nebunele,

Se rotesc,

Si ocolesc,

Colturile mintilor,

Lumile viselor.

Si planete

Desuete

Isi cauta un satelit,

Catre plus infinit.

Dor nebun,

De zari-albastre,

Ca un fum

Si-aduc dezastre.

Cer sperantei,

Sa apara,

Disperarii,

Sa dispara.

Si descant,

In asta lume,

Ca ce-i sfant,

Sa ma indrume.

Iar iubirea din destine

Sa te aduca iar la mine

Si cum stelele lucesc

Pe tine sa te iubesc.

Iarasi, tu luceafar drag,

Sa m-astepti mereu in prag,

Cand soarele va apune,

Sa sti ca vin la tine.

Zi de zi, seara de seara,

O sa urc pe acea scara

Care ma duce la tine

Sa ma-mbratisezi pe mine.

Si sa ne iubim pe cer

Fara puncte de reper.

Si din doua stele

Paralele,

Ne vom contopi

Si pe veci ne vom iubi. ~ 

~ Odine ~

~ Mi-e dor ~

~ Imi e dor de portita Raiului de unde am plecat odata,

Mi-e dor de sunetul clopotului, singurul care imi alina durerea de casa.

Mi-e dor de stelele ce se oglindeau in lac ca niste lumanari ale vietii.

Mi-e dor de ceea ce odata era locul meu de Rai.

Poarta care ma primea mereu acasa, mi-e dor de ea

Si care avea mereu bratele intinse cu un gand de iubire,

Mi-e dor de tot ce insemna odata locul ce ma sustinea in viata.

Mi-e dor sa trec mainile pe chipul drag si sa ma intrebe de ce il mangai,

Mi-e dor de adevarul minciunilor, care ma hraneau,

Mi-e dor ca Domnul Dumnezeu sa-si tina mainile deasupra capului meu,

Si sa se odihneasca duhul sfant deasupra sufletului.

Mi-e dor nebun de locul care insemna acasa,

Acolo de unde cu totii plecam si nu ne aducem aminte decat atunci cand, ne ratacim printre strainii care vor sa muste ca niste dulai insetati din noi.

Plecam din gradina Edenului sperand sa ne gasim fericirea pe pamant,

In schimb ne pierdem precum oile de stana si de ciobanas.

Si atunci cand ne-am ratacit nu mai stim drumul inapoi,

Am da orice sa ajungem in locul unde portile se deschideau pentru noi,

Portile Raiului iubirii, care s-au inchis in clipa in care ingerii cazuti au plecat,

Spunandu-i Domnului ca ei nu au nevoie de mana lui sa ii ajute,

Ca niste copii nestiutori, dar atat de increzatori in ceea ce nici macar nu stiu daca pot.

Mi-e dor. Mi-e dor de ce era al meu si nu mai este, caci alte vanturi au luat,

Ce odata credeam ca mi-a fost sortit prin vise,

Ce-a fost plamadit din lut si pus in viata pe pamant,

Caci pentru asta am parasit locsorul drag al casei mele,

Pentru iubire caci de ea mi-e dor. ~

                        ~ Odine ~

~ Zarurile ~

     ~ De foarte multe ori suntem dezorientati de ceea ce vine in viata noastra, de parca am fi o busola fara punctele cardinale. Ne invartim intr-un sens giratoriu si nu gasim nici o cale exterioara sa putem iesi de acolo.

     Incercari fara nici o sansa de izbanda, consum sufletesc si toate doar pentru a iesi dintr-un hau, de a incerca sa echilibrezi o cumpana a vietii, in care esti aruncat fara vina.

     Uneori pare de parca doi jucatori la barbut arunca niste zaruri doar de dragul de a castiga un trofeu, insa in acel trofeu e chiar viata ta. Jucatorilor le place sa faca asta, pentru ca ei sunt cei care primesc placerea jocului, iar tu duci in spate jocul in sine.

      Jocul iti da posibilitatea sa avansezi, dar in acelasi timp ai sansa sa si cazi in gol, sau sa o iei de la capat de atatea ori incat ajungi sa obosesti, iar cand nu mai poti cineva se gaseste sa spuna: “esti in jocul nu te supara frate”.

      El e castigatorul, iar tu unul din pionii care l-au ajutat sa primeasca laudele si sa desfaca dopul sampaniei stand pe locul cel mai inalt. Tu, esti undeva in urma si privesti dezamagit de acel ce l-ai crezut, sufletul alaturat pe care te poti baza sa avansezi impreuna cu el.

      Si ajungi sa intelegi ca viata reprezinta doua zaruri aruncate la intamplare de mana destinului, iar tu unul din pionii care au fost mutati de o mana invizibila, a jucatorului. Datoria ta este sa fi un pion care va avansa si va ajunge la destinatie ori de cate ori mana invizibila a destinului de va trage inapoi. ~

                              ~ Odine ~

~ Fluturii se nasc in zori ~

~ Plimba-ti palma-n parul meu

Si pan’la suflet vei ajunge,

Iar de-atunci ma vei privi mereu,

Cum aripile te vor atinge.

Cu ochii-nchisi iti voi canta

Si cu buze grele si tematoare,

Ca nu o vad zambetul de pe fata ta

Si privirea n-o sa ma-nfioare.

Si nu spune nici un cuvant,

Imi voi vorbi mie in minte,

Caci cuvintele se pierd in vant

Si nimeni nu le ia aminte.

 

Si in somn alaturi imi vei fi

Iar din bezna va deveni lumina,

Te voi simti si voi iubi

Ca pe iubirea mea divina.

Si  fluturi vor intra sub piele,

Iar tu imi vei fi alaturi,

Si-n somn si-n lumile reale

Nu voi simti decat fluturi, fluturi.

Aripile lor se vor umfla,

Sufletul il va inalta spre sori,

Vor falfai vor gadila,

Caci fluturii se nasc in zori.

Si timpul nu va vrea sa spuna-n fata

Cand dragostea s-a intamplat,

Caci nu mai are rost in viata

Decat sa invatam, sa iubim, cu-adevarat. ~

                           ~ Odine ~

~ Ziditi iubire ~

         ~ Ne credem cei ce construim vieti si vise si apoi le distrugem doar pentru ca ne plictisim ca niste copii, cautand alte jucarii si cai spre cunoastere. Vrem sa cunoastem, doar ca acea sete de a cunoaste e calea pierzaniei, si singuri ne aruncam in mijlocul vulcanului plin de lava, sperand ca acolo o sa gasim cu totul altceva nu focul Iadului.

    Prindem oamenii in lanturi si apoi ii punem sa fie statui pentru noi, sa ii privim cum stau nemiscati, iar cand amortesc si vor sa se miste, ii ucidem sa ramana pentru totdeauna fixati in muzeul de ceara al jurnalului vietii noastre.

     Punem cuvintele sa cheme eternitatea, dar nu vrem sa ne trimitem sufletul acolo sa o cunoasca, de teama necunoscutului, insa ne avantam in spatii inguste si nemiloase, ce incorseteaza inimi. Plecam din viata fara a lasa o dara de praf aurit din frumusetea noastra.

     Ne zidim singuri in zidurile vietii, sau ne lasam ziditi prin legarea de praful desertaciunii si nimicurilor. Ne cimentam inimile de oameni ce si-au vandut vietile satanelor si ne pierdem alaturi de ei in absolut. Suntem ca Manole si Ana, doar ca zidim suflete in casa noastra, facand peretii sa arate precum frescele Bisericilor pline de scene Biblice, iar apoi aruncam trupurile moarte afara si asteptam sa mearga.

    Nimic din ce nemarginit nu leaga, nu zideste si nu permite sufletului sa fie tintuit, pentru ca universul nu are ceva static, in el totul se misca, totul e intr-o vesnica schimbare. Tot ce e vechi e innoit, tot ce imbatraneste moare sa lase loc aerului tanar, pentru ca el va duce mai departe eternitatea.

   Ziditi iubire nu trupuri, caci numai ea elibereaza de tot, ea este cea care invinge gravitatia si care nu cunoaste moartea. ~

                               ~ Odine ~

~ Canonul dragostei ~

    ~ Am fost odata in Eden, in gradina Raiului si acolo am simtit adevarata fericire. Si apoi curiozitatea m-a impins si am muscat din fructul oprit. Din marul dragostei. De atunci am fost alungata din Rai si trimisa sa imi ispasesc canonul, iubind toata viata ceea ce nu voi avea niciodata.

      Sa doresc ceea ce nu voi avea, sa fiu precum un copil in fata unei vitrine pline de dulciuri si niciodata sa nu simta gustul lor. Sa stea dincolo de geam si sa vada cum alti copii isi aleg din bunatatile lumesti si sunt fericiti alaturi de cei dragi.

      Sa porti in tine o boala ce nu va fi vindecata niciodata, sa ii simti durerea pentru care nu s-a inventat nici un medicament si nici un remediu, sa vezi cum te descompune, iar tu sa fi spectatorul mut la drama vietii tale, sa nu poti schimba actorii, ci sa fi obligat sa o privesti de mii de ori.

       Sa ramai bolnav pe viata, pentru ca ai gustat dintr-un fruct, cel mai frumos fruct din gradina Raiului. Sa porti canonul dragostei pentru ca ti-ai dorit sa simti gustul marului iubirii, sa fi mut, orb, surd, sa nu mai ai maini, picioare, ratiune decat o inima care sa bata ca nebuna. ~

                          ~ Odine ~