~ Imi desenez aripile ~

      ~In ziua in care ma vei cauta, eu voi fi plecat demult. Acum inca nu pot. Inca ma mai leaga trupul de pamantul din care am fost creata. Am invatat sa ma desprind de el, sa ma modelez cu cioatele, bucata cu bucata sa imi lipesc de mine, sa devin om.

      Inca mai merg taras, pentru ca nu ma tin picioarele bine, echilibrul e inca precar. Dar va veni ziua in care nu ma va mai clinti nimic, voi fi precum un munte. Am ajuns sa fiu propriul architect si sculptor, sa dau cu dalta in mine si sa rup ceea ce caram in zadar. Inima… la ea inca mai am de lucru. Mult. Acolo nu trebuie sa mai las strainul sa se plimbe ca pe domeniul propriu si sa isi faca propriile legi.

       Acum desenez. Imi desezez aripile. Pun pe hartie fiecare pana, cu fiecare amanunt in parte ca nu cumva sa uit o particica si sa nu ma pot inalta. Am ajuns sa fiu obsedata de detalii, pentru ca stiu ca orice slabiciune sau fisura, nu ar face decat sa lase sa patrunda acolo aerul si sa duca la cadere.

      Imi potrivesc aripile de spate, le verific inaltimea. Stiu sigur ca de data asta o ma ridic definitiv, pentru ca acum nimic nu imi mai sta in cale. Doar o sansa mai am si pe asta nu o sa o ratez, pentru ca acum am pregatit totul pana la cel mai mic detaliu. Stiu si cate batai de aripi va trebui sa dau pana sa ajung acasa. Astept ziua in care imi voi deprinde trupul definitiv de lutul din care am fost creata. In ziua aia degeaba ma vei cauta, pentru ca atunci eu voi fi plecat demult. ~

                                 ~ Odine ~

~ Nu ai fost al meu ~

~ Atingerea degetelor tale peste pielea mea

Inca o simt de parca vantul si-ar plimba degetele

In urechi iti aud vocea, cand imi sopteai usor

Iar mirosul, e amprentat in mintea mea.

Eu nu am vrut sa te vad niciodata nefericit

Si am crezut ca nici tu, nu vrei asta pentru mine,

Insa sunt aceleasi scuze, acelasi cerc fara sfarsit,

E doar un cosmar si nu va fi deloc bine.

Ramas bun, tu cel care erai iubitul meu din vis

Ramas bun, vis fara de speranta,

Nu mai vreau sa te mai am in minte

Iar tu vreau sa ma lasi in pace.

Pe curand, povestea mea de dragoste

Am stiut ca imi vei aduce

Doar durere in clipa in care ma voi trezi,

Asa se intampla cu cei ce se iubesc in vise.

 Sunt momente in noapte cand visez
Ca te tin strans la pieptul meu si ma pierd in atingerile tale
Apoi vin zorile si mi te smulg din brate,
Dar nu te pierd, pentru ca niciodata nu ai fost al meu. ~

~ Odine ~

~ Foi din destin ~

      ~ Se rup foi din cartile destinului, iesind din ele vapoare de hartie ce plutesc pe apele sarate ale lacrimilor. Bibliotecile vor fi mai sarace in carti, iar cele ramase vor fi mai subtiate, cu lipsuri intre capitole. Partiturile muzicii sunt singurele care isi vor pastra foile intregi, pentru ca ele trebuie sa duca fiecare cantec de dragoste mai departe.

     Foile se vor indoi de durere si se vor inchide singure de parca un foc interior le-ar strange inima, transformadu-se in barcute. Toata trecerea lor lina, va elibera cartea vietii ce a fost umpluta de capitole pline de suferinte din partea unui scriitor neglijent, ce si-a lasat cuvintele sa defileze singure pe un pod al tacerii.

         Barcutele insirate pe raul de lacrimi sunt asemeni margelelor puse pe sarma, de un bijutier chior. Isi cauta usa pe care sa se elibereze spre Dumnezeu, pentru a isi cere binecuvantarea si a pleca in marea calatorie.

      Si asa cartile, vor ramane usurate de acele pagini ce nu isi mai gaseau sfarsitul din dramele vietii si vor fi inlocuite de cuvinte de dragoste si liniste, pana ce cartea destinului se va termina, iar cartile vor fi puse in biblioteca lumii si acolo ele vor astepta cuminti, pana ce un cititor curios va dori sa le rasfoiasca, iar Dumnezeu va scoate eroul din carte si ii va reda o noua viata, pentru a scrie o alta istorie. ~

                        ~ Odine ~

~ Sunt un suflet de lumina ~

~ M-am nascut printre nori

Si-acolo am trait mereu,

Hrana mea au fost culori

Din iubitul curcubeu.

Sunt a cerului fiica,

El imi este acasa,

Aici iubirea nu se strica

Doar aici eu sunt mireasa.

Soarele ma adora,

Iar eu il iubesc,

El imi da caldura,

Fara el, eu nu traiesc.

Luna-i ca o mama buna

Langa ea ma odihnesc,

Ma tine mereu de mana,

Sa nu cad, sa ma lovesc.

Stelele-mi sunt surioare,

Mereu ma inveselesc,

Eu pe pamant sunt trecatoare

Un timp o sa locuiesc.

Eu m-am nascut in nori,

Unde tot ce-i viu, este etern,

Pe cand oamenii sunt muritori

Si traiesc intr-un infern.

Nu stiu ce e fericirea,

Insa cu totii o doresc,

Singuri isi ucid iubirea,

Si apoi iarasi o cersesc.

Trupul omului e pamant

Sangele este o apa lina,

Mintea aerul zburand,

Iarasi fiinta, o lumina.

Eu sunt un suflet de lumina

Pus intr-un trup de pamant,

Ce duce flacara divina,

Spre ce-i bun si ce e sfant.

Eu nu stiu ce-i rautatea,

Sau pe cineva sa urasc,

Straina imi e razbunarea,

Nu stiu decat… sa iubesc. ~

~ Odine ~

~ Am sarutat mana calaului ~

      Am vazut fata calaului, cel ce se ascundea in spatele mastii. Am crezut ca figura lui ar trebui sa fie transfigurata de la durerile atator suflete care au fost ucise si pe care le-a privit in ochi cum mor.

       In schimb ochii calaului erau atat de limpezi si senini, de parca asta era o datorie pe care el a fost insarcinat sa o duca la capat. Am sarutat mana calaului. Am sarutat-o cu atata drag si iubire, caci nu stiam ca va mai lovi inca o data. Am crezut in ceea ce a spus el, ca din acea clipa s-a terminat.

    Calaul ar trebui sa ucida, dupa ce vinovatul a fost judecat si trimis sa isi ispaseasca pedeapsa. In schimb calaul meu cauta suflete inocente, acelea ce cauta iubire, pe care le trimite la moartea sufleteasca.

     Am sarutat obrazul calaului si mi-a zambit de parca stia ca asta imi va ramane in minte pentru clipa injunghierii. Am sarutat buzele lui si m-a lasat sa vad cum arata Raiul, dincolo de lume. I-am sarutat inima, am auzit cum bate si am realizat un lucru, ca e doar un OM. Ca a ales acel rol la inceput din placere proprie, iar acum e prins in vartejul asta si nu se mai poate opri.

       Am strans in brate la final calaul si i-am urat sa aibe grija de el, dar din clipa aia nu am mai simtit teama, ci doar mila. Si mi-am promis mie, ca nu voi mai permite calaului sa ma poata atinge cu nimic si ca niciodata nu ma voi transforma in calau. Si ca orice rana va incerca sa imi provoace, il voi ierta si il voi iubi in continuare, pentru ca el nu vrea sa ucida trupuri, ci inimi, vrea sa ucida iubirea din inima.

      Nici un calau nu poate ucide ceea ce Dumnezeu mi-a pus in suflet. Nici un calau nu se poate transforma in diavolul de suflete cat timp nu ii permiti sa intre acolo si sa ucida. Aveti grija de iubirea din voi, pentru ca ea este cea care va tine in viata, ea este cea care va arata ca exista drum dincolo de orice zid si ca orice calau, nu e altceva, decat un om. In voi nu exista moarte, ci aripi. ~

                                  ~ Odine ~

~ Geamul ~

   ~ Mereu am privit dincolo de geamul care s-a aflat in fata mea, geam pe care mi l-au pus in fata ochilor cei ce nu au vrut sa vad adevarul. Nici macar nu am stiut ca acolo a existat un geam, iar eu nu am privit realitatea in fata, nu i-am simtit mirosul ei asa cum este.

    Am ajuns sa il sparg in clipa in care am privit cu furie ceea ce era in jurul meu, tipand de durere, iar tipatul meu l-a fisurat. Abia atunci am realizat ca niciodata in fata mea cei ce isi expuneau asa zis-ul adevar era de fapt o minciuna. Iar ei niciodata nu au expus sentimente adevarate, vieti adevarate, decat un simplu film care se derula in fata mea ca printr-un televizor.

     Sau poate viata mea a fost vazut prin ecranul de sticla, iar drama sa fie scrisa de un scenarist masochist caruia ii place sa isi vada vedetele in lacrimi si suferinta.

      De astazi nu mai exista nici un geam in fata mea. De astazi actorul de dincolo de geam e liber. Nu mai are scenariu pe care sa il urmeze si nici o scena pe care sa faca figuratie. Din clipa asta se simte mirosul vietii asa cum este, mirosul imputit al adevarului, dar macar e adevar, e libertate, iar eu nu mai sunt Alba ca Zapada in sicriul din sticla. De azi Alba ca Zapada s-a trezit, iar piticii au disparut si nici de Fat Frumos pe cal alb nu a mai fost nevoie sa o trezeasca cu sarutul lui, ci de un geam spart. ~

                                ~ Odine ~

~ Incaltarile sufletului ~

    ~ Mi-am descaltat sufletul si am pus pantofii la uscat. Acum merg pe sfoara vietii si mi-e teama sa calc inca in afara ei, dar macar asa imi voi curata noroiul pe care il car in bocanci de atata vreme. I-am spalat cu lacrimi si durere si i-am pus la soare. Am incredere ca el ii va usca si atunci cand o sa ii incalt din nou vor fi curati.

      In jurul meu sunt numai bocanci agatati si ei la randul lor pentru ca destinul sa aduca o noua viata. Oamenilor le e teama sa isi mai incalte sufletul cu mizeria in care au calcat, sau au fost aruncati de altii si pe care l-au carat dupa ei.

      In viata trebuie sa te opresti din cand in cand, sa te descalti si sa iti cureti sufletul de mizeriile care ti-au fost aruncate, de noroiul pe care l-ai carat dupa tine, desi nu era al tau. Atunci o sa reusesti sa mergi usurat de poverile ce nu iti apartineau pe drumul vietii.

    Nu va aruncati sufletul atunci cand s-a murdarit, descaltati-va de el, spalati-l si lasati-l sa-l vada soarele. Veti pleca mai departe cu bocancii curati.  Nu calcati cu ei pe alte suflete, pentru a nu va murdari si nici nu calcati in mizeriile altora. Asa veti avea incaltarile sufletesti curate, chiar daca au fost rupte de drumurile intortocheate ale destinului. ~

                        ~ Odine ~