~ Trimit dorul ~

~ Mă uit la fluviul care curge lin,

Şi ştiu că duce până la tine,

Iar dorul îmi presară doar pelin,

Şi mă înveninează cu amărăciune.

Mi-e inima prinsă în cleşti de raci,

Şi simt cum în piept mă strânge,

Parcă e legată de araci,

Şi încătuşată între chinge.

Mă rog ca apa care trece,

Să te găsească-n locul meu,

La picioare să-ţi alunece,

Ca sluga-n faţa unui zeu.

Să te-mbrăţişeze în înot,

Să îţi sărute trupul,

Să-ti dăruiască ea, ce eu nu pot,

Să îmi calmeze năduful.

Şi-atunci să şti dragă iubite,

Că nu apa, ci eu te ating,

Şi a venit să te sărute,

Ca un pic din dorul meu să-l sting.

Căci poate pentru tine s-a stins totul,

Din ceea ce era odată o mare iubire,

Şi a lăsat în spate doar potopul,

Dezastru-n suflet şi dezamăgire. 

Şi-mi trimit dorul la tine,

Să faci tu ce vrei cu el,

Să îl simţi printre suspine,

Cum am în inima măcel.

Ca să vezi cum mă scufundă,

În adâncurile învolburate,

Şi toată fiinţa mi-o cufundă,

În Iadurile nesăturate.~

~ Odine ~

~ Cum să devii fluture ~

~ De unde vin fluturii oare,

De ce sunt biete zburătoare?

Şi ce caută pe pământ,

Când ei au sufletul atât de sfânt?

De ce au aripi colorate,

Şi sufletele nevinovate?

De ce aripile lor uşoare,

Sunt ca îngerii ce vor să zboare?

Şi cum se nasc dintr-un cocon,

Înfăşurat într-un nailon,

Făcut de-o omidă care moare,

Ca să se răsară o zburătoare?

Cum să faci tu ca simplu om,

Să fi şi fluture şi pom,

Să fi ancorat cu rădăcinile în sol,

Iar zborul unui fluture domol?

Trebuie să îţi doreşti cu ardoare,

Să fi un zbor de fluture în soare,

Iar ca cerul să îl înfrunţi

În a mai fi omidă să renunţi.

Atunci din tine se va naşte,

Fluturele ce va cunoaşte,

Libertatea unui zbor,

Cântat de al îngerilor cor. ~

~ Odine ~

~ Un început de om ~

~ Mi-am aruncat braţele în soare,

Să-mi ardă aripile,

Să devin nemuritoare,

Să nu mai simt clipele.

Mi-am aruncat privirea-n spate,

Să îmi revăd trecutul,

Să fac de-acum tot ce se poate,

Având în faţă începutul.

Un început de om, fără de aripi,

Retezate de iubire şi speranţe,

Ce au lăsat în spate numai ţepi,

Şi-n loc de aripi, două braţe.

Să vrei să zbori doar cu mâinile întinse,

Sperând că ele te vor susţine,

Două crengi dintr-un copac desprinse,

E tot ceea ce zborul tău conţine.

Cu braţele deschise către asfinţit,

Să te arunci cu ochii strâns închişi,

Să-ţi dai drumul către infinit,

Într-un zbor larg lângă pescăruşi.

Şi toate relele vor rămâne pe pământ,

Uşurându-ţi întreaga fiinţă,

Plecând spre nori cu un crezământ,

Că ai ajuns în zbor cu umilinţă. ~

~ Odine ~

~ Iubirea nu e o poveste ~

~ Îmi las cuvintele în spate,

Să se împiedice de bolovani,

Iar lacrimile abandonate,

Pe doi obraji, lăsaţi orfani.

Pe doi obraji ce nu mai ştiu,

Demult să mai zâmbească,

Au îngheţat într-un pustiu,

Într-o lume diavolească.

În lumea în care iubirea,

E o poveste dintr-o carte,

Şi ceea ce preia puterea,

Sunt doar promisiuni deşarte.

Eu nu vreau să-mi amintesc,

De ceva vital într-o poveste,

Căci eu o simt şi o trăiesc,

Şi pentru cei ce nu mai este.

Chiar de mi-e dat să plec şi să accept,

Alegerea şi drumul tău,

Eu tot în ea cred şi o aştept,

Nu o viaţă ce duce spre desfrâu.

Căci ai plecat într-o tăcere,

Ştiind că duce spre sfârşit,

M-ai pus să fac o alegere,

Când mai aveam atâta de iubit.

Plec cu lacrimi în ochi şi împăcată,

Să scriu cu peniţa ce nu are moarte,

Pentru cei ce cred că dragostea curată,

Nu e o poveste, dintr-o carte. ~

~ Odine ~

~ Te-am fotografiat ~

~ Te-am fotografiat în minte şi în gând,

Şi nu am nevoie să îţi văd iarăşi chipul,

Ştiu şi pământul pe care treci călcând,

Şi ridurile care ţi le-a lăsat timpul.

Îţi ştiu şi linia vieţii din palmă,

Pe toate le-am fotografiat,

Fără să şti în noaptea calmă,

Cu ochii ce te-au adorat.

Când tu dormeai ca un copil,

Primind liniştea nopţii line,

Eu îţi număram ca un contabil,

Tot ce ţie îţi aparţine.

Ţi-am vegheat somnu-ţi profund,

Cum fac îngerii în noapte,

Şi-n visul tău vroiam să mă cufund,

Să îţi sărut ale tale pleoape.

Ţi-am fotografiat fiecare părticică,

Din fiinţa ta, din trupul tău,

Să-nchid ochii şi să te văd o clipă,

Când dorul mă cuprinde rău. ~

~ Odine ~

~ Mainile care fac dragoste ~

     ~ Sunt momente cand ma ratacesc printre rime si uit de cuvintele care se leaga fraza de fraza, ca niste vene ce se unesc intre ele intr-un ocol al trupului, pentru a ii da viata. Uit de ele, dar ma intorc la ele. Ele sunt venele mele, care imi pulseaza in creier si au nevoie sa respire, sa explodeze ca o lumina in jurul mintii.

      Azi nu vreau rime.  Azi nu vad decat cuvinte, care vin nebune si se lipesc de geamuri  ca niste maini care incearca sa se agate de lumina de afara si care tanjesc dupa ea. Mainile celor care trec prin viata noastra si le salutam, sau ne incrucisam intre noi, iubindu-ne prin ele.

  

     Cel mai tandru moment din viata oamenilor este atunci cand mainile se saruta, cand se imbratiseaza, cand se ating, ca doua trupuri care fac dragoste si nu se mai satura niciodata. Prin buricele degetelor isi transmit energii care nu se opresc, ca niste fulgere care ajung pana la cer si revin din nou pe pamant.

     Mainile fac dragoste mereu, cu orice obiect, cu orice trup, cu orice ating. O altfel de dragoste, pe care putini sunt capabili sa o inteleaga, pentru ca degeaba doua trupuri se iubesc , daca nu exista patru maini sa se imbratiseze intre ele. Mainile sunt o calatorie in viata ta si prin ele primesti sau daruiesti, pentru ca ele intind darul.

       Calatoria vietii inseamna a intinde mainile si a darui, nu bani, ci viata, nu averi, ci iubire, nu ura, si fluturi. Sa atingi chipul cuiva si sa ii dai binecuvantarea aripilor de fluture pe chipul sau. Asta inseamna a face dragoste cu viata, a o iubi asa cum aripile iubesc zborul, asta inseamna sa traiesti.

     Nu avem nimic in viata decat pe noi. Ne rugam in fiecare seara cu mainile impreunate, cei ce o facem, pentru a cere. Nu avem de pierdut decat ceea ce ne dorim cu adevarat, propria viata si asta ca nu stim ca avem exact ceea ce ne trebuie si totusi cersim cu ele intinse.

    Sa traim rapid pana nu se va stinge lumanarea din noi, inainte de a muri de tineri in interior si sa lasam latura salbatica din noi sa fie libera, sa lasam mainile sa fluture ca aripile zburatoarelor. Asta inseamna a iubi cu mainile tot ceea ce ne inconjoara, sa sarutam cu ele viata, pentru ca doar ea ne apartine, restul sunt trecatoare.

   Faceti dragoste cu mainile voastre, mangaind in aer lumina, florile, pasarile, varful ierbii si veti primi la randul vostru o altfel de iubire, o binecuvantare pe care nu o puteti primi prin nimic altceva, e ca un porumbel alb care se coboara spre voi, nu ii vedeti aripile, dar ii simtiti falfaitul lor printr-o adiere calda si o pace sufleteasca. ~

                    ~ Odine ~

~ Ne minţim în tăcere ~

~ Ne minţim amândoi în tăcere

Privind fără emoţie moartea nopţii,

Ne minţim amândoi apropiaţi

Deşi mii de kilometri ne despart.

Niciunul din noi nu are forţa să spună

Sau să dea drumul celuilalt de mână

Deşi tăcem, strângem mai mult degetele,

De parcă ne-am pierde echilibrul

Sau vântul ne-ar arunca mult prea departe.

Încă e prea multă durere

Care taie carnea ca un cuţit

Şi într-o tăcere surdă,

Se aude doar sunetul rănii sângerânde.

Închid ochii şi în mintea mea

Apare chipul tău şi deşi zâmbesc

În mine ţipă durerea

A ceea ce ar fi putut fi şi nu este

A ceea ce a fost şi s-a renunţat aşa uşor.

Toată lumea spune

Viaţa merge mai departe,

Şi da merge, dar nu în picioare

Merge târâş, îngenunchiată.

Şi te privesc şi te văd cum ţii ochii stranşi

Şi nu vrei sa dai piept realităţii,

Şi îţi strâng mâna mai mult,

Chiar dacă nu mă vezi, şti că sunt acolo

La mii de kilometrii distanţă.

Şi dintr-o dată se aude un sunet acut

E ceasul. Deschid ochii si privesc geamul,

E dimineaţă iar totul a fost un vis.

Îmi privesc palma şi deşi e goală

Ştiu că te ţine încă de mână

La mii de kilometrii distanţă

Doar că şi în vis şi în realitate

Totul se simte în tăcere. ~

~ Odine ~