~ Scrisori pentru tine XI ~

      ~ Casa mea e o ruina. Peretii interiori stau gata sa cada peste inima mea. Afara tencuiala poate lovi pe oricine se apropie de ea. Numai eu stau in interiorul ei si nu imi e teama ca va cadea odata cu mine.

      Patul mintii mele e ravasit dupa noaptea in care poemele s-au iubit nebuneste. Veioza a ramas aprinsa, de parca acolo in pat inca se mai odihnesc trupurile obosite de dragoste.

      In bucatarie marul muscat a facut mucegai. Farfuria cu mancare asteapta chiar si asa sa fie terminata, pentru ca de ea sunt asezate doua furculite, atingandu-se usor cu teama sa nu se raneasca. Ceasca de cafea pastreaza si ea urma buzelor cu care s-a sarutat si si-a revarsat pe buze licoarea neagra si aromata.

      Coltul camerei e gol si insotit de singuratate, dar inca reflecta ca iubirea nu a plecat, ci doar iubitul. Arata dorinta de a iubi un trecut care nu a trecut, de a refuza un cadou care doare.

      Singuratatea locului este Raiul pierdut, durerea celui ce a ramas acolo, gustul mortii care se simte in gura sa pentru ca a ales sa locuiasca intr-o ruina. Doar o singura persoana, mai vrea sa simta nostalgia trecutului: cel care a iubit cu adevarat, chiar daca aduce cele mai mari suferinte ce dor cumplit si care te fac sa simti ca treci prin viata ca si cum nu ai mai trai.

       In casa unde peretii cad, sunt eu, eu am ales sa locuiesc inca aici. In casa asta mai pot sa simt cu ochii tai. In ei nu exista cuinte calde, ci doar pulsul unei inimi care se dilata si se contracta, impingand un sange rece. E ceva mai mult decat mila sau iertare pentru ei, e un Paradis pierdut. Parca sunt intr-un labirint in care am adunat numai flori si frunze uscate.

      Ce folos ar fi sa sarut alta gura, daca singura gura pe care vreau sa o sarut e a ta. E inutil sa caut placere in alte trupuri, cand placerea mea nebuna esti tu. In toata ruina asta trepideaza inca o inima in piept. Bate pentru o iubire care o poseda in orice moment, care se lafaie libera in durere, ranita si da, geloasa.

     Deschid larg ferestrele si privesc afara. Pe langa peretii care cad dincolo de ele e o alta lume. Pare ca acolo e doar moarte insa in fata lor florile colorate mai arata ca in ruina aia, locuieste inca cineva. Cineva care nu mai vede, care mangaie pe intuneric o faptura inexistenta dar care asteapta sa rasara zorile zilei. Nu vede dar scrie, scrie,...... ~

 ~ Odine ~

~ Ce este dragostea? ~

~ Ce este dragostea?

Este lumina, sau intuneric?

Este un animal, sau o floare?

Este o piatra sau rumegus de lemn?

Este umbra sau soare?

Este un peste, sau un melc?

Este o umbrela sau o pelerina?

Ce este dragostea?

Este o viata intr-o alta viata.

Doi oameni care se doresc,

Doua inimi indragostite.

Dar cand se intampla sa le ai pe toate impreuna?

Asta e modul in care eu te iubesc.

E vers in poezii simple,

E cantec cantat din inima

E cantec din plansul sufletului,

Incarcat de emotie.

Cateva cuvinte pot insemna mult

Insa o „dragoste" poate se schimba o viata.

Ce e dragostea?

Nu mai incerc sa o inteleg,

E ca vantul, nu are nici o destinatie,

Trebuie sa te bucuri de briza.

Nu e un cadou, nu il poti avea,

E ca marea nu o poti poseda,

Ti-e sete dar nu poti sa o bei,

Caci sarea ei te va face sa iti fie si mai sete.

E valul care te ia cu totul,

Iti ia toate mintile,

Si le spala cu sare,

Dar iti lasa interiorul ruginit de sentimente. ~

~ Odine ~

~ Metamorfoza toamnei ~

      ~ Am vrut aripi sa zbor, o bagheta magica pentru a face miracole, un glob de cristal pentru a prezice viitorul. Am vrut sa te uiti in ochii mei si sa te vezi in ei. Am vrut doar zile insorite, cu ploi de fluturi sa zboare peste campuri de flori. Si am mai vrut ca rutina cuvintelor mele sincere, sa nu te oboseasca niciodata.

        Ma las purtata de vantul toamnei, cu hainele sfartecate de timp. Nu am nevoie de masti sau de un ambalaj care sa ma fereasca de vitregiile sortii. Vreau sa ma lepad de propriul meu trup si sa ies din coconul care m-a tinut pana acum si sa invat sa zbor fara teama,  in mijlocul toamnei.

       Acum sunt mai aproape de cer si ascult ce are de spus. Pot visa in fiecare noapte, pot sa vad luna in crestere si sa gasesc magia fara limite. Flori, frunze si fluturi se inalta cu mine si se lasa pierdute in jurul meu libere. Nu mai caut un colt linistit si nici o sarbatoare sau o zi speciala, sa fac ordine in cele mai ascunse cotloane ale sufletului, acolo unde se aseaza praful.

       Vreau sa imi iau sufletul si corpul meu gol, fara tabuuri si prejudecati si sa il las acoperit de mangaierile si saruturile toamnei. Si tot ceea ce a trait sufletul meu pana acum, tot ceea ce a simtit, dureri, temeri, dependente sunt vise pierdute pentru totdeauna.

       Din tot voi compune zboruri, cu ceea ce locuieste in mine si voi astepta iubirea, asa cum copacul asteapta sa vina primavara, sa isi primeasca o noua coroana de flori si frunze, caci nu primavara renaste un suflet ci toamna, atunci cand ramane neacoperit de vesmintele destinului. ~

~ Odine ~

~ Adevăr ~

~ Firul vieţii mele nu are noduri,

Iar ochii tăi sunt îndreptaţi în altă direcţie,

Cuvintele mele subtile nu mai sunt poduri,

Spre iubirea divină, ci doar spre atracţie.

Inima-ţi nu mai poate fi atinsă,

De înălţări spre ceruri senine,

Te rog nu-mi mai ţine mâna aşa strânsă,

Să mă blochezi cu lucruri meschine.

Vreau să am libertatea să zbor,

Doar pe linia adevărului brut,

Creez cu magie un suflet uşor,

Şi-un zid puternic, să-mi fie scut.

După el mă ghidez căci el are sens,

Adevărul vibrează puternic în mine,

Curăţă în suflet şi-l face imens,

El mi-e infinit, mi-e apă şi pâine.

Cât timp sunt vise, există iubire,

Cât timp e iubire, există speranţe,

Cât timp sunt speranţe, există putere,

Putere să lupţi, să treci de neputinţe.

Dar când se cere un fir plin de noduri,

Legat cu dureri şi minciuni amăgitoare,

Va fi o viaţă numai în chinuri,

Nu liberă să crească precum o floare. ~

 ~ Odine ~

~ Iluzia muntelui ~

      ~ În fiecare zi ne naștem cu o dorință. Toată ziua aia trăim și tot ceea ce facem, este pentru a dori să ajungem să urcăm câte o treaptă spre acea dorință, să o vedem cu ochii sufletului, să o atingem, să o simțim sub palme. Și ajungem să urcăm munți cu mâinile goale, să ne rănim în drum, să ne intre adânc în carne spinii care se țin cu dinții agățați de stânci, pentru a ne îngreuna parcursul spre vârf.

        De atâtea ori în urcare, ți se prăvălesc de sub tălpi bucăți din trupul muntelui, pe care el le sacrifică exact ca o cangrenă ce s-au agățat de el, trăgându-te pe tine în jos alături de ele, trântindu-te de colțuri ascuțite și dureroase, până când ajunge să îți dea sângele.

      Dar te ridici, pentru că dorința ta e atât de puternică și nu mai simți nici o durere, anesteziată parcă de lovitura primită. Dar nu mai contează nimic altceva. O iei de la capăt cu mâinile pline de praful deșertăciunii și începi să urci. Și urci și privești cât mai ai de urcat, până să ajungi sus, să îți încânți sufletul cu acea culme a dorinței.

       Când ai ajuns la destinație, privești în jurul tău. Te privești pe tine și te vezi. Ești numai răni și cicatrici pline de sânge și unele infectate. Abia atunci simți durerea, simți fiecare lovitură, fiecare rană. Ești atât de dărâmat de dureri și suferințe, încât realizezi că acea culme pentru care ai urcat, nu a făcut decât să te lase invalid sufletește. În clipa aia nu mai dorești decât să te vindeci pe tine, să nu te mai doară. Ai da orice să fii la baza muntelui, să privești toată pajiștea care e în fața ochilor tăi, plină de flori, nu să îți dorești să fii sus, plin de dureri și suferințe.

      Asta este viața, de cele mai multe ori o luptă pentru un munte gol, care te dărâmă și te face să îți pierzi orice forță de a continua să mergi mai departe pe o poiană, doar pentru că ai dorit să ajungi pe un munte. Înainte de a vrea să urci mai sus decât poți, trebuie să te gândești dacă merită sacrificiul vieții tale, sacrificiul de a nu mai putea bucura de ceea ce ai, pentru că ai dorit să ajungi la iluzia muntelui. ~

~ Odine ~

~ Astăzi ~

~ Astăzi, fă ceea ce nu ai făcut ieri,

Căci mâine nu mai ai șansa să faci ce puteai face azi.

Astăzi, ascultă muzica preferată,

Ia-ți haina care îți place cel mai mult,

Du-te să vezi locuri care nu le-ai văzut niciodată

Și nu trebuie să fie departe,

Ci urcă-te pe cea mai înaltă clădire

Și privește peisajul, care îl știai dar nu l-ai privit niciodată.

Astăzi lasă soarele să îți vadă chipul, sau vântul, sau ploaia,

Astăzi deschide ochii și privește viața diferit,

Observă frumusețea infinită care există în viața ta și care a trecut pe lângă tine ca neobservată.

Astăzi zâmbește, dar zâmbește cu zâmbetul tău cel mai curat,

Spune o glumă, fă pe cineva fericit, îmbrățișează.

Astăzi, du-te înapoi un pic în trecutul tău și adu înapoi acele vise care le-ai ținut în sertar

Și care sunt uitate într-un colț în inima ta și transformă-le în realitate.

Astăzi trăiește-ți sentimentele pierdute,

Oricum și oricare ar fi ele, nu fugi departe, nici chiar de durere.

Astăzi trăiește și tristețea, du-te spre ea și caută-i rădăcinile,

Zgârmă cu unghiile pline de sânge și caută proveniența tristeții,

Caută acel ghimpe care stă înfipt în inima ta și scoate-l de acolo.

Oricât de mult ai suferi, înfige-ți unghiile în carne și smulge-l,

Pentru ca și omida are de suferit la rândul ei ca să devină fluture

Și totuși are curajul de a muri, pentru a renaște. ~

~ Odine ~

~ Mâinile ~

~ Mâinile moi, te mângâie tandru,

Mâinile puternice te strâng precum ştreangu,

Mâinile mici îţi oferă confortul de-acasă,

Mâinile neliniştite doar fiori pe piele îţi lasă.

Mâinile mari, se roagă în taină,

Mâinile calde sunt ispita divină,

Mâinile reci te îngheaţă complet,

Mâinile alunecoase se strecoară în suflet.

Mâinile ferme muncesc sârguincios,

Mâinile pricepute crează frumos,

Mâinile fine îţi cântă acorduri,

Mâinile aripi, se-nalţă spre ceruri. ~

 ~ Odine ~