~ Conversație cu sufletul ~

~ Am un suflet idiot

Nu vrea să mă asculte și pace

Îi tot spun să nu mai bântuie ca o fantomă

Și el bântuie după fantome,

Fantome care trăiesc pentru ei nu pentru el.

Încă nu s-a trezit din beția în care a stat atâta timp

Și nici din comă în care a fost aruncat,

Că toată dragostea asta nu l-a înălțat

Ci l-a coborât mai jos decât nivelul solului.

Are o slăbiciune ce nu îi aduce aminte decât de umilință

Și amintirea că și-a pierdut demnitatea,

Iar acum umblă ca un căpiat pe străzi goale.

Tânjește din dor de ducă

După locuri care demult sunt goale,

Acolo nu mai sunt decât resturi a ceea ce era odată

Niște ruine care se degradează și urâțesc locul.

Oare te vei sătura vreodată, să umbli fără direcție?

Oare te vei sătura să faci bine, celor ce îți fac rău?

Oare vei înțelege că alte suflete nu sunt ca tine.... prost?

Oare vei înțelege toate astea vreodată?

Tare aș vrea să nu mai trăiești din amintiri

Să nu mai duci flori vii la un mormânt

Și să aștepți ca de acolo să învie iubirea.

Știu că e greu să mergi înainte fără speranță,

Dar să știi că eu te primesc înapoi

În trupul ăsta care uneori îl mai dor oasele

Și n-am să te cert că te-ai purtat orbește

Că nu ai ascultat de sora ta mai înțeleaptă, ”mintea”,

Că ai acționat tu singur ca un copil prost

Doar pentru că te-ai îndrăgostit pentru prima oară

Și te-au zguduit cuvintele alea ”te iubesc”.

Hai suflete, nu-ți mai fi dor de cei cărora nu le e dor de tine,

Vino acasă.... că eu te aștept ca împreună

Să învățăm să trăim din nou și să fim fericiți. ~

~ Odine ~

~ Fluturele a murit...... Trăiască fluturele! ~

~ E bine așa? Fluturele a murit, s-a sacrificat pentru tine

Și-a dat ultima suflare să fii fericit...

Te-a lăsat în lumea ta mică ce nu cunoaște altă panoramă,

Nu ai înțeles că el de acolo de sus vedea altfel totul

Nu doar din prisma omului și a lumescului

El vedea orizontul, era mai aproape de cer,

El cunoștea zborul și cu aripile și cu sufletul.

În ochii lui până și ploaia era altfel

Stropii ei erau purificare, dans și curcubeu

Că era stăpân nu numai pe pământ, ci și pe zare.

Acum zace trântit pe pământ, inert,

Nu mai mișcă, iar aripile îi sunt mototolite și rupte

S-a luptat pentru iubire până în ultima secundă.

A avut încrederea că măcar de data asta totul va fi bine,

Că tu ai învățat că orice trădare a ta îi face rău,

Că măcar acum vei avea milă și conștiință.

Dar s-a înșelat... încă o dată...

Nu a înțeles că oamenii nu se schimbă

Nici măcar pentru fluturi,

Că oamenii nu se schimbă pentru oameni

Cu atât mai mult pentru fluturi.

Oamenii nu vor să se schimbe pentru că asta ar însemna

Să poată deveni asemeni fluturilor

De asta nu ei se sacrifică pentru fluturi,

Ci oamenii sacrifică fluturii.

Asta a înțeles sărmanul fluture prostuț

Doar că a înțeles prea târziu, când deja a plecat în neființă,

Dar va veni un alt fluture pregătit de sacrificiu.

Fluturele a murit...... Trăiască fluturele. ~

~ Odine ~

~ Rovignetă pentru suflet ~

~ Mi-am luat rovignetă pentru suflet,

Să poată călători acolo unde are nevoie,

Dincolo de barierele care mă țin pe loc,

Să vadă că în alte locuri,

Acolo unde nu e plin de tine,

Este același aer, aceiași cer.

Dar locurile deși sunt noi,

Îmi dau dorința de a cerceta,

De a căuta să aflu mai mult

Și constat că aerul nu e la fel, ci mai curat,

Cerul nu are nori, e senin,

Că totul nu e infectat de tine, în dezordine,

Ci totul are o rânduială, un spațiu aranjat.

Acolo unde cuvântul libertate nu înseamnă a nu îți păsa de altul

Acolo unde cuvântul a vrea sigurantă e la ordinea zilei,

Unde a nu fi gelos în limite, nu e atât de anormal,

Unde dorința de bani și lucruri inutile nu e mai presus de orice.

Încep să văd că acolo unde tu considerai că e firesc într-o relație,

E nefiresc pentru alți oameni, care gândesc la fel ca mine

Și că nu sunt atât de absurdă pe cât începusem să cred că sunt,

Că oamenii aștia au și ei sensibilitate și chiar le pasă de altul.

M-a costat cam scump rovigneta asta

Dar nu atât de scumpă cât propria-mi viață

Că dacă aș fi privit dincolo de egoismul tău

Și nu aș mai fi investit în el, ar fi fost chiar ieftină,

Iar eu aș fi fost cea mai importantă persoană pentru mine

Nu te-aș mai fi căutat prin fiecare colț al sufletului meu

Și nu aș fi stat orbește lângă un om care a zâmbit, trăit, toate astea fără mine. ~

~ Odine ~

~ Telefonul ~

~ Nu mă mai interesează bărbatul care ai fost,

Ci bărbatul care ești.

Să nu suni.

E mai bine așa.

Nu vreau să aud nimic,

Tot ceea ce ai avea de spus eu deja știu.

Să nu mai suni,

Iubirea nu se face prin telefon,

Nu vreau să aud cuvintele care știi că aș avea nevoie să le aud.

Am smuls telefonul și îl las suspendat...

Cam asta e starea mea actuala,

Suspendată de tine,

Suspendată în starea ta de incertitudine

De derută în care te afli,

Stare de care nici nu știi cum să scapi de ea,

Dar îți e și teamă de alta.

Nici nu știi ce vrei, nici nu mă vrei,

Dar îți e și teamă să-mi dai drumul,

Pentru că sunt punctul de care te agăți când ești pierdut,

Sunt pentru tine ca firul telefonului fix

De la care îți primești țiuitul tonului

Care îți dă verde pe mai departe.

Celulare ocazionale sunt destule

Le folosești în fiecare loc unde te duci,

Dar știi că întotdeauna undeva ”acasă”,

Există întotdeauna telefonul la care poți suna

Și îți dă semnalul spre viitor.

Doar că orice telefon care stă suspendat mult timp

Sunetul tonului va suna deranjat

Și cineva, cândva va veni și va pune în furcă receptorul. ~

~ Odine ~

~Fluturii din mine nu au nevoie de tine să își ia zborul ~

~ Am înțeles în sfârșit ceva...

Că fluturii din mine nu au nevoie de tine să își ia zborul.

Că îți pot întoarce spatele,

Să îi vezi în splendoarea lor

Că nu tu i-ai ajutat să zboare

Ci că timpul în care au stat închiși plângând

I-a făcut să ajungă la maturitatea,

În care își pot da drumul și singuri.

Nu aș fi crezut niciodată

Că dacă tu nu vei fi acolo, ei vor muri închiși,

Că niciodată nu vor putea vedea lumina

Dacă tu nu vei fi să ii atingi

Și să le dai suflul să își ia zborul.

Dar ei au învățat asta și singuri

Și acum pot întoarce spatele

Șă îi vezi cum se înalță,

Iar tu în timp ce o să stai și îi privești

La început uimit, va veni apoi regretul.

Și vei vedea că va veni și el la rândul lui,

Deși acum trăiești cu impresia că dependența lor de tine persistă.

Iar atunci când fluturii din mine vor zbura

Voi deveni ca un model pe podium

Care se răsucește pe tocuri și pleacă privind drept înainte,

În timp ce tu vei rămâne în spate

Iar ei nu te vor mai scrie.

Și o să rămâi un simplu vierme

Care va seca și nu va apuca la rândul lui să fie fluture,

Pentru că nu fluturii mei au fost dependenți de tine,

Ci tu de viitorul lor zbor. ~

~ Odine ~

~ Bijuterie... ~

~ Te rog să nu mă porți la brațul tău ca un gablonț

Sau o bijuterie de proastă calitate.

Pietrele alea prețioase care sunt bătute

Sunt lacrimile mele de atâția ani

Iar valoarea lor e inestimabilă...

Așa că te rog nu mă pune nici în sertatul,

Cu mărgeluțe înșirate pe ață.

Locul meu e în cutiuța de catifea roșie

Pentru că marginile mele sunt fine,

Deși sunt suficient de puternice,

S-au șlefuit de atâtea lovituri ale vremii

Și nu ar merita să se simtă lovite de colțuri dure.

În cutiuța moale pot sclipi la adevărata mea valoare

Și nu mă atinge praful zilnic,

Sunt în locul pe care îl merit

Și care îmi completează splendoarea.

Locul pe care l-am câștigat cu durere,

După atâtea lovituri de la ciocanul vieții.

Lacrimile ce s-au transformat în pietre prețioase

Nu au ce căuta lângă falsuri care sclipesc greșit,

Iar mâna când mă va purta va trebui să fie curată,

Pentru că eu nu o să o înverzesc de la metalul cu aliaj prost.

Nu o să pot accepta niciodată să fiu însoțită de altă bijuterie,

Pentru că nu am avea cum să ne măsurăm valoarea

Căci voi fi la fel de prețioasă și peste ani și ani de zile,

Cu mine va fi deajuns să fiu doar EU... ca să sclipești. ~

~ Odine ~

~ Vinul... ~

~ Semeni cu vinul.

Licoarea roșiatică ce sclipește

Ce-mi intră în vene și mă vrăjește,

Cu aroma lui parfumată dar puternică

E mult mai adevărat decât tine.

El e cel care nu se lasă niciodată

Fără să mă seducă și să mă ducă,

Și să-mi trezească simțurile adormite.

Îmi duce mințile pe alte culmi,

Mă poartă-ntr-un dans seducător,

Un tango al papilelor gustative,

Împreunate cu sângele ce-i simte esența,

Mă dezbracă de prejudecăți și timiditate,

Și mă face femeie mai femeie, decât toate femeile.

Tăria lui seamănă cu tăria unui bărbat

Atingerea simțurilor  mult mai profundă

Pulsul îmi urcă în puncte înalte,

Și totul te duce-n locuri paradisiatice.

E atât de puternic încât mă slăbește

Mă-nfierbântă din vârfurile degetelor,

Până-n ultimul fir de păr de pe creștet,

Încât fericirea e distanța dintre mine și un fir de sticlă.

Vinul mă îmbată, mai mult decât tine,

El mă face să mă simt reală

Și de cele mai multe ori fericită

Ca un adevărat bărbat,

Tu.... tu m-ai învățat doar să fiu puternică,

              Nu și o femeie fericită. ~

~ Odine ~