~ Femeia ~

Femeia e atat de firava si totusi atat de puternica.

Ea poate tine in maini lumea si totusi sa nu se prabuseasca.

Poate lupta importriva celui mai mare curent,

Se poate schimba pentru iubire,

Isi dau si ultima suflare pentru asta,

Chiar daca mai tarziu isi vor aduna cioburile ramase din inima lor sfaramata.

Pot zambi si dansa chiar daca in propriul lor suflet domneste intunericul.

Le poti vedea ca pe amazoanele universului,

Cele ce nu obosesc niciodata, chiar daca nu mai pot.

In genunchi, taras, pe coate, dar inainteaza.

Dumnezeu le-a facut sa poata, le-a facut sa nu se opreasca niciodata,

Chiar daca a luat o parte a barbatului destul de slaba, coasta lui, pentru a o construi.

Ele pot si pleaca mai departe cu orgoliul praf, cu lacrimile in gat, cu ochii goi,

Inainteaza de dragul a ceea ce iubesc sau au iubit,

Si nu conteaza de ceea ce are nevoie

Pentru ca ea stie doar un drum, Inainte.

Femeia e copila, e iubita, e stergar, e brate pe care sa plangi, e spate pe care sa te sprijini, e mama care te creste, Femeia e TOT, 

Iar fara ea, nu am fi nici EU si nici TU. ~

    ~ La multi ani Mama. Pentru tine, pentru ca Te Iubesc ~

                                ~ Odine ~

~ Cuplul muzical ~

    ~ Viata e un cantec si cu totii suntem cupluri de muzicieni si instrumente muzicale. Duetele perfecte ce se acordeaza reciproc creand opera de arta, melodia de dragoste.   

      Daca as fi un instrument muzical as fi un pian. Tot trupul meu ar fi pianul care nu se mai misca din loc, ci a ramas cimentat in ruina unui palat bantuit de stafii. Cel ce vine si apasa pe pedala si incearca a canta, nu aude nici un sunet. Si apasa si mai mult de parca ar fi acceleratia unui motor ce ar trebui sa o ia la goana nebuna.

     Iar tu pianistul, cel care a stiut intotdeauna pe ce trebuie sa apese sa scot sunetele unui cantec de iubire. Nici nu era nevoie sa apesi pe clape si cantam precum privighetoarea, pentru ca eram un pian cu viata.

     Acum pianul si-a inchis, claviatura s-a transformat in ceva ce nu mai misca, nu mai simte, carcasa si corzile ce odata vibrau, s-au incordat ramanand inerte. Iar picioarele, picioarele nu mai au incheieturi, nu mai au mobilitate, au ramas cimentate in betonul timpului. Pianul a murit, pianul nu mai canta.

     Ascunde-ti mainile in buzunarele anilor de asteptare din viata mea pianistule si spala-te cu lacrimile mele pe ele pentru ca te vor curata de pacate. Asa vei putea pleca mai departe sfintit de mirul care ti l-au dat ochii mei. Pleaca mai departe, caci in drumul tau vei canta in continuare, acum esti curat ca lacrimile unui pian ce traia odata. ~

                           ~ Odine ~

~ O pasare ~

     Nu am nevoie de lume. Nu am nevoie de nimicurile spurcate ce vor sa mi se arunce in fata. Nu am nevoie de spurcaciunile lumii pentru a fi satula. Nu asta e hrana de care am nevoie, ci de zbor.

    Am nevoie doar de zare, de cerul din fata mea, de campuri cu lanuri colorate de maci, de florile pasiunii, de libertate. Nu am nevoie de ziduri, de care sa fiu legata, sau de acoperisurile caselor aurite de rautate.

    Am nevoie de oameni care sa iubeasca pasari, care sa le invete sa zboare, de maini care sa mangaie aripile ranite, sa le bandajeze si sa le redea frumusetea libertatii, sa le redea viata.

    Nu sunt un om, sunt o pasare ce am fost aruncata pe pamant sa invat cum traiesc oamenii si nu imi plac. Alta data ii invidiam, acum am vazut cat sunt de tristi si urati. Isi spurca sufletul si libertatea si distrug ceea ce au mai de pret, iubirea. Oamenii nu stiu sa iubeasca, de parca in clipa in care le-au fost luate aripile, le-au zburat si mintile odata cu ele.

     Imi intind mainile si urc spre cerul care ma va primi, pentru ca acolo am apartinut intotdeauna. Aici am fost in vizita pentru un timp, caci eu sunt o zburatoare. In eternitatea cerului apartin si acolo am fost intotdeauna acasa, caci numai imensul albastru ma cunoaste asa cum sunt. O pasare. ~

                  ~ Odine ~

              

~ Urme de iubire ~

      ~ Azi ma joc cu creionul. Stau cu el in mana si desenez forme fara noima. Le inchid la culoare, le fac umbre, le trimit in spatiu si le fac proiectia si apoi le mazgalesc. Drumuri, copaci, nimicuri, toate amestecate pe o coala de hartie.

      Vreau sa folosesc creionul si nu stiu cum sa ii termin mina. Vreau sa las o urma a lui de care sa se aduca aminte. Sa se stie ca odata a existat un creion, care a lasat ceva frumos in urma lui, ca nu s-a terminat fara sa se stie de existenta lui.

        Il mai ascut inca o data, iar ascutitoarea mai rupe din el si il micsoreaza. Il doare ca a mai luat din el inca un rand de carne si nimeni nu s-a bucurat de opera lui. Nu stiu sa desenez pentru ca nimic nu imi vine in minte. Sunt doar linii fara directie.

     Il trec din nou in ascutitoare, pana ce varful lui devine ca o sageata. Il privesc si dintr-o data mi-l infig in inima. Stiu. De acolo voi scoate cuvinte pe care le voi asterne pe hartie, iar creionul nu va fi murit fara a lasa o mica farama din el, ce peste timp vor fi urme din el si din mine.

    Cuvinte de iubire, declaratii si sperante. Rosu din inima impletit cu “te iubesc-uri” inflorite ce nu pot fi sterse cu nici o radiera. Ele sunt cele ce vor ramane in urma noastra, oricate vremuri vor trece. Varful lui si sange din inima mea, vor umple coala de hartie, iar iubirea va ramane chiar si cand noi nu vom mai fi.

     Dragostea e urma lasata de doua existente paralele si totusi atat de asemanatoare, urme care s-au dorit a ramane mai departe si a dainui in eternitate. Existente ce nu au dorit doar sa treaca nesimtite si nevazute de nimeni.

     Asa eu si creionul meu am lasat in spate “iubirea” scrisa intr-o carte cu dezamagiri, cu lacrimi dar si cu batai de inima si fluturi in stomac. Iar cand noi vom muri, “Iubirea” va ramane si se vor mai forma inca doua existente si altele si altele care o vor duce pana la capatul lumii. ~

                                    ~ Odine ~

~ Rugaciune ~

~ Doamne ma iarta ca azi am fost mai pacatoasa decat ieri,

Fa-ma ca maine sa fac mai putine pacate ca astazi.

Da-mi putere sa-mi ridic privirea din pamant,

Si sa-ti vad marirea far’ de sfarsit.

Doamne Dumnezeule cel mare milostiv da-mi intelepciune,

Da-mi vedere, da-mi urechi, da-mi maini, inima si suflet

Intelepciune sa stiu sa fac diferenta dintre bine si rau,

Vedere sa vad mana intinsa catre mine si sa o ajut,

Urechi sa aud pe cei ce ma striga in durere,

Maini sa ridic pe cei cazuti la pamant,

Inima sa caut si sa iubesc cu ea cand mintea ma paraseste

Si suflet sa-mi zboare catre tine cand trupul se va fi prabusit.~

~ Sunetele noptii ~

     ~ Canta portativul noptii in cantec de dor, de dorul zorilor si al rasaritului. Noaptea le-a furat si a lasat in locul lor un dor nebun si-un gol infinit, ce nu se vede, nu se aude ci doar se simte.

     Notele musicale se amesteca cu picaturile in bezna si se contopesc intr-un cantec care nu se aude decat de catre cei ce simt imensitatea golului. Note si ploi se muleaza pe negrul noptii, incercand sa desluseasca un licar de speranta, chemand-o cu jale ca pe oxigenul vital pentru a mentine viata.

     Regina noptii, Luna incearca sa scoata capul de dupa norii grosi dar e inghitita subit ca o strop de apa intr-o sete nebuna. Nici ochii nu iti mai trebuiesc, ci doar urechile, caci doar ele te mai ghideaza pe drumul vietii.

     Nu iti mai aduci aminte de nimic din ce era odata, decat atingeri si cuvinte, care au fost rostite si dureri care nu vor fi spuse niciodata, ci doar lasate sa devina o cangrena ce va roade intr-un trup si asa firav.

    E tarziu si tacere, nu se aud decat sunetele musicale, ce rasuna in linistea noptii asemeni unei grindine care loveste pamantul. Nici macar batai de inimi nu se aud, pesemne ca au plecat si ele odata cu iubirea si au lasat in urma doar dor. Dor, ploaie si sunetele cantecelor de dragoste ce rasuna in imensitatea noptii, cele ce mai aduc aminte din ceea ce insemna in trecut rasarit de soare. ~
                       ~ Odine ~

~ Inima de nasturi ~

   ~ Am o inima facuta din nasturi. De fiecare data cand cineva a luat o parte din inima mea si a plecat departe din viata mea, am mai cusut un nasture. Si asa am facut pana cand am tesut o inima, din bucatele mici si rotunde, alipite una de alta cu propriile vene.

   Treptat, din inima mea nu a mai ramas nimic. Am dat tuturor celor ce au dorit din ea cate o bucata, asa cum bucatarul da bucati de tort din ceea ce a facut cu sudoarea fruntii. Chiar si celor ce nu au meritat, sau nu au apreciat cat am muncit pentru a avea o inima curata.

    Acum nu mai este aproape deloc, au mai ramas niste farame din ea pe platoul trupului meu, un trup inert care nu mai misca, nu mai reactioneaza pentru ca inima ramasa nu il mai poate hrani cu viata.

    Dar mai am o inima. O inima cusuta din nasturi. O sa mi-o infig in piept in locul celei care era odata si o sa il rog pe Dumnezeu, sa trimita un fulger si sa ii dea viata, sa bata in piept si sa o invete sa iubeasca. Din nou. ~

                                   ~ Odine ~