~ Timpul ~

    ~ Timpul niciodata nu se opreste pentru nimeni. Timpul sapa in noi precum apa pamantul, sa treaca mai departe si nici un baraj nu il poate opri in drumul lui. Scriu bucati de cuvinte pe hartie, ma razgandesc si le arunc in ceainicul care le va fierbe pe toate si va scoate esenta din ele.

      Va scoate esenta cuvintelor, pe care nu le-am rostit dar le-am spus in mintea mea intotdeauna. Le-am pastrat poate pentru ca nu mai era nimic de zis. Nici macar ele nu mai pot schimba sau opri timpul din drumul lui. El inghite tot, pentru ca nu alege sau culege nimic, el este vesnicul maratonist ce nu se opreste, e un perpetuum mobile nebun care merge de la sine in cercul vietii.

     Timpul iarta? Uita? Lasa in spate? Nu, pentru ca el nu are sentimente, el nu se leaga de nimic ci noi suntem cei care ne legam si nici timpul si nici nimic nu uita, sau nu lasa in spate, e doar o pacaleala, care la prima bataie de vant va aduce inapoi in fata ta acele hartii, iar ceainicul iti va da sa gusti din aroma lor amara  totul. Nu timpul iarta si nici macar oamenii, oricat ar incerca sa arate ca nu mai au urma de suparare.

       Uitarea nu e un fisier in mintea noastra pe care s ail stergem, faptele vor ramane acolo cat timp sunt legate de minte si suflet, iar daca vor disparea va fi in clipa in care toate mintea nu va mai gandi iar sufletul nu va mai simti. In viata nu trebuie sa uiti sau sa ierti, cat e vorba sa le legi pe amandoua si sa faci punte cu impacarea de sine, cu a iti accepta neputinta ca om si a intelege ca tu esti conditionat de timp si asa cum el nu se opreste, nici tu nu te poti opri oricat de oboist ai fi la un moment dat.

   

    Esti un vesnic calator in viata, care isi bea licoarea vietii din cuvinte, promisiuni, fapte, iertari, impacari, mai mici sau mai mari oricat de dulce sau amara este. Tu trebuie doar sa sti ce sa culegi sa pui acolo, pentru ca daca vei pune cuvinte amare ea nu se va indulci.

       Omule ai o viata atat de scurta, invata sa o folosesti frumos, sa te bucuri de ea, sa nu o amarasti cu durere, cu resturi aruncate ci cu bucati intregi de iubire, sa te transformi intr-un stup in care inima ta va produce miere pentru sufletul tau si a celor pe care ii iubesti. ~

~ Odine ~

~ Troiţa Iubirii ~

 ~ Iubeşte lumea omule plăpând,   

Căci este tot ce îţi rămâne,

Restul va pleca zburând,

Ca praful de pe grâne.

Îmbrăţişează cât trăieşti,

Orice sărac cu duhul,

Căci aripi o să primeşti,

Să explorezi văzduhul.

Iubeşte chiar de-ai suferi,

Căci asta ţi-e menirea,

Nu de a însela şi pedepsi,

Tot ce-i mai sfânt, iubirea.

Iubeşte-l pe cel ce te-a lovit,

În inimă fără de milă,

Căci el e cel amorţit,

Iar viaţa-i infertilă.

Chiar dacă e un criminal,

De suflete ce căutau iubirea,

De-ar face tot ce e imoral,

Acordă-i tu iertarea.

Iar de pe toate o să le făureşti,

Urmând legile Dumnezeirii,

Să iubeşti, să suferi, să trăieşti,

Vei ridica Troiţa Iubirii. ~

~ Odine ~

~ Trimit dorul ~

~ Mă uit la fluviul care curge lin,

Şi ştiu că duce până la tine,

Iar dorul îmi presară doar pelin,

Şi mă înveninează cu amărăciune.

Mi-e inima prinsă în cleşti de raci,

Şi simt cum în piept mă strânge,

Parcă e legată de araci,

Şi încătuşată între chinge.

Mă rog ca apa care trece,

Să te găsească-n locul meu,

La picioare să-ţi alunece,

Ca sluga-n faţa unui zeu.

Să te-mbrăţişeze în înot,

Să îţi sărute trupul,

Să-ti dăruiască ea, ce eu nu pot,

Să îmi calmeze năduful.

Şi-atunci să şti dragă iubite,

Că nu apa, ci eu te ating,

Şi a venit să te sărute,

Ca un pic din dorul meu să-l sting.

Căci poate pentru tine s-a stins totul,

Din ceea ce era odată o mare iubire,

Şi a lăsat în spate doar potopul,

Dezastru-n suflet şi dezamăgire. 

Şi-mi trimit dorul la tine,

Să faci tu ce vrei cu el,

Să îl simţi printre suspine,

Cum am în inima măcel.

Ca să vezi cum mă scufundă,

În adâncurile învolburate,

Şi toată fiinţa mi-o cufundă,

În Iadurile nesăturate.~

~ Odine ~

~ Cum să devii fluture ~

~ De unde vin fluturii oare,

De ce sunt biete zburătoare?

Şi ce caută pe pământ,

Când ei au sufletul atât de sfânt?

De ce au aripi colorate,

Şi sufletele nevinovate?

De ce aripile lor uşoare,

Sunt ca îngerii ce vor să zboare?

Şi cum se nasc dintr-un cocon,

Înfăşurat într-un nailon,

Făcut de-o omidă care moare,

Ca să se răsară o zburătoare?

Cum să faci tu ca simplu om,

Să fi şi fluture şi pom,

Să fi ancorat cu rădăcinile în sol,

Iar zborul unui fluture domol?

Trebuie să îţi doreşti cu ardoare,

Să fi un zbor de fluture în soare,

Iar ca cerul să îl înfrunţi

În a mai fi omidă să renunţi.

Atunci din tine se va naşte,

Fluturele ce va cunoaşte,

Libertatea unui zbor,

Cântat de al îngerilor cor. ~

~ Odine ~

~ Un început de om ~

~ Mi-am aruncat braţele în soare,

Să-mi ardă aripile,

Să devin nemuritoare,

Să nu mai simt clipele.

Mi-am aruncat privirea-n spate,

Să îmi revăd trecutul,

Să fac de-acum tot ce se poate,

Având în faţă începutul.

Un început de om, fără de aripi,

Retezate de iubire şi speranţe,

Ce au lăsat în spate numai ţepi,

Şi-n loc de aripi, două braţe.

Să vrei să zbori doar cu mâinile întinse,

Sperând că ele te vor susţine,

Două crengi dintr-un copac desprinse,

E tot ceea ce zborul tău conţine.

Cu braţele deschise către asfinţit,

Să te arunci cu ochii strâns închişi,

Să-ţi dai drumul către infinit,

Într-un zbor larg lângă pescăruşi.

Şi toate relele vor rămâne pe pământ,

Uşurându-ţi întreaga fiinţă,

Plecând spre nori cu un crezământ,

Că ai ajuns în zbor cu umilinţă. ~

~ Odine ~

~ Iubirea nu e o poveste ~

~ Îmi las cuvintele în spate,

Să se împiedice de bolovani,

Iar lacrimile abandonate,

Pe doi obraji, lăsaţi orfani.

Pe doi obraji ce nu mai ştiu,

Demult să mai zâmbească,

Au îngheţat într-un pustiu,

Într-o lume diavolească.

În lumea în care iubirea,

E o poveste dintr-o carte,

Şi ceea ce preia puterea,

Sunt doar promisiuni deşarte.

Eu nu vreau să-mi amintesc,

De ceva vital într-o poveste,

Căci eu o simt şi o trăiesc,

Şi pentru cei ce nu mai este.

Chiar de mi-e dat să plec şi să accept,

Alegerea şi drumul tău,

Eu tot în ea cred şi o aştept,

Nu o viaţă ce duce spre desfrâu.

Căci ai plecat într-o tăcere,

Ştiind că duce spre sfârşit,

M-ai pus să fac o alegere,

Când mai aveam atâta de iubit.

Plec cu lacrimi în ochi şi împăcată,

Să scriu cu peniţa ce nu are moarte,

Pentru cei ce cred că dragostea curată,

Nu e o poveste, dintr-o carte. ~

~ Odine ~

~ Te-am fotografiat ~

~ Te-am fotografiat în minte şi în gând,

Şi nu am nevoie să îţi văd iarăşi chipul,

Ştiu şi pământul pe care treci călcând,

Şi ridurile care ţi le-a lăsat timpul.

Îţi ştiu şi linia vieţii din palmă,

Pe toate le-am fotografiat,

Fără să şti în noaptea calmă,

Cu ochii ce te-au adorat.

Când tu dormeai ca un copil,

Primind liniştea nopţii line,

Eu îţi număram ca un contabil,

Tot ce ţie îţi aparţine.

Ţi-am vegheat somnu-ţi profund,

Cum fac îngerii în noapte,

Şi-n visul tău vroiam să mă cufund,

Să îţi sărut ale tale pleoape.

Ţi-am fotografiat fiecare părticică,

Din fiinţa ta, din trupul tău,

Să-nchid ochii şi să te văd o clipă,

Când dorul mă cuprinde rău. ~

~ Odine ~