~ Mâinile Însetate ~

~ Mâinile însetate să citească

Să întoarcă foaie după foaie,

Iar cărţile să nu se sfârşească,

Şi filele să nu se îndoaie.

Sunt mâinile însetate să cunoască,

Ceea ce universul crează în orice secundă,

Iar viaţa s-o răsfoiască,

Şi de eternitate să o pătrundă.

Mâinile sunt însetate de atingeri,

De iubiri nebune în nopţi nesfârşite,

Acoperite de aripi de îngeri,

De orice păcate sunt absolvite.

Mâinile sunt însetate de eliberări,

De fluturi albaştri din avatare,

Să plece departe spre zări,

Căci toţi suntem spirite călătoare.

Mâinile sunt însetate să scrie,

Odată ce au învăţat să înşire,

Nemuritoare poveşti cu nostalgie,

În cuvinte pasionale să le deşire. ~

~ Odine ~

~ Am înviat iubirea ~

~ Am înviat iubirea,

Cu lacrimile mele,

Iertându-ţi rătăcirea,

În timpurile grele.

Şi am ţinut-o-n palme,

Ca să o protejez,

Ca-n vremurile calme,

Cu ea ca să vibrez.

Ca un înger de lumină,

Nu am vrut să se stingă,

Să emane numai smirnă,

Şi cerul să-l atingă.

Şi-n vremuri de furtună,

În mine a fost nestinsă,

Luând foc de la rădăcină,

Ca o lună a stat aprinsă.

Cu ea ţi-am luminat cărarea,

Când tu te rătăceai,

Căci a fost lumânarea,

După care te ghidai.

Am înviat iubirea,

Plângând noapte de noapte,

Şi cu toată dăruirea,

Am rostit rugaciuni în şoapte. ~

~ Odine ~

~ Protecţie ~

~ Să nu mă mai atingi vreodată,

Căci s-ar putea să te răneşti,

Mi-au crescut spini pe faţa toată,

Dacă o să vrei să mă loveşti.

Aşa cum trandafirul se apară,

Să nu fie smuls din locul lui,

Aşa nu mai vreau eu să mă doară,

Din cauza dorului.

Şi nu vreau să mă ascund,

Ci să mă arăt aşa cum sunt,

Cu floarea sufletului arzând,

Şi trupul meu firav să înfrunt.

Aşa cum am înfruntat furtuni,

Şi ploi în suflet ce m-au sfâşiat,

Acum că mi-au crescut pe mine spini,

De nici o mână nu va mai fi tăiat.

Şi voi creşte pân’la cer,

Şi-mi voi deschide lotusul din mine,

Divinităţii o să mă ofer,

Să simt fiorul iubirii divine.

 

Nici tu nici nimeni nu o să mă atingă,

De scutul spinilor ca niste stigmate,

Căci nici o mână nu va putea să frângă,

Ceea ce e protejat de divinitate. ~ 

~ Odine ~

~ Mâna Destinului ~

~ Când două păsări îşi întâlnesc destinul,

Cerul şi pământul se unesc,

Întregul univers le va fi caminul,

Iar martor, tatăl cel ceresc.

Patru mâini vor deveni două aripi,

Două inimi vor bate-ntr-una,

Şi nimeni nu le va mai dezlipi,

Când destinul le va împreuna.

Iar din ce erau odată două trupuri,

Se contopesc într-o singură suflare,

Precum omida care scoate fluturi,

Împreunaţi se-aruncă spre planare.

Iar sufletele lor îngemănate,

Vor naşte din cuibul nemuririi,

Şi alte păsări imaculate,

Ce vor fi martori ai iubirii.

Din două trupuri înaripate,

Pe care destinul le-a găsit în lume,

Iubirea lor noapte de noapte,

Va scrie dragostea-n volume.

 

Inimile lor vor face aripi iaraşi,

În porumbei albi de pace,

Eliberaţi asemeni unor fluturaşi,

Timid braţele le vor desface.

Şi în jocul abandonului,

Două păsări în furtună,

Le-a cules mâna destinului,

Să le-aducă împreună.~

~ Odine ~

~ Odată ţi-am cântat ~

~ Odată ţi-am cântat la vioară,

Iar tu mă priveai liniştit,

Cum şe mişcă arcuşul şi zboară,

Şi-n sunete ţi-aminteai ce ai trăit.

Odată ţi-am cântat la pian,

Şi ţi-am scos lacrimi din ochi,

Stăteai liniştit pe divan,

Şi ne vedeai suflete perechi.

Odată îţi cântam cu glas dulce,

Înşirând versuri pe note,

Zâmbeai ascultând poemele lirice,

Ştiind că pentru tine-s născute.

Acum doar inima îmi cântă,

Un cântec de jale şi dor,

Pierdută în durerea constantă,

Doineşte sufletul de lipsă de-amor.

Odată îmi cânta toata fiinţa,

Şi te priveam ca pe icoana cea sfântă,

Erai singura mea credinţă,

Iar acum eşti dragostea frântă.

Odată trupul tot îmi era un cântec,

Un cântec de dragoste nemuritoare,

Atunci ţi-am purtat în pântec,

Cea mai mândră creaţie din vieţuitoare. ~

~ Odine ~

~ Dragostea ca o păpădie ~

~ Sub soarele cald doi îngeri se joacă,

Plutind în visarea că poate-ntr-o zi,

Vor reveni la viaţa pământească,

Născuţi în ţinutul de la miazăzi.

Şi-n dansul lor dus de pale de vânt,

Se scutură de aripi ca doi copii,

Se-nalţă spre ceruri de pe pământ,

Iubindu-se cu drag, două păpădii.

Suntem noi doi, cu-o iubire plăpândă,

Dansând de nebuni în dorinţe fierbinţi,

Într-o dragoste arzătoare şi flămândă,

Ne scuturăm împreună până rămânem desculţi.

De-atâta iubire aruncată în dansuri,

În noaptea de dragoste din vara toridă,

Mi-ai rostit jurăminţi şi ai dat răspunsuri,

Ce s-au topit mai apoi, ca un om de zăpadă.

M-ai luat de mâini să mă chemi lângă tine,

Ameţindu-mă în dansul tău arzător,

Şoptindu-mi cuvinte pline de pasiune,

Mi-ai înjunghiat inima ştiind c-o să mor.

Şi-ai plecat cărat de văntul pasiunii,

Spre un alt ţinut mult mai captivant,

Vei rosti jurăminţi dar vor prima banii,

Dansând fără milă pe al meu mormânt.

Au fost două păpădii într-o altă poveste,

Una a zburat dansând spre o altă ursită,

Uitând că iubita ce-a fost, acum nu mai este,

Căci s-a stins, ucisă de dragoste rănită. 

Dragostea e ca o păpădie în vânt,

Se duce purtată spre zarea cea largă,

Se pierde în delirul suflării în cânt,

Şi moare visând că încă aleargă. ~ 

~ Odine ~

~ Când Îngerii... ~

~ Când în Rai îngerii cântă,

Norii pe cer se rotesc,

Crează o horă prea sfântă,

Din cântecul lor îngeresc.

Când în Rai îngerii plâng,

Trimit lacrimile în ploi pe pământ,

Durerea lor aşa o răsfrâng,

Să lase în calea lor tot ce-i sfânt.

Când în Rai îngerii zâmbesc,

Pământul se trezeşte la viaţă,

Florile toate înfloresc,

Să aducă pe chipuri speranţă.

Când în Rai îngerii jelesc,

Pe pământ lumea a pierdut iubirea,

Ura şi răul sunt la tron şi domnesc,

În inimi şi sulfete urmează-otrăvirea.

Iar diavolii umani aduc iadul aproape,

În sufletele sfinte şi bune înfigând cuţitul,

Ucigând iubirea şi de bunătate să scape,

Căci omenirea începe să-şi vadă sfârşitul. ~

~ Odine ~