~ Lumina ochilor ~

~ Mi-e dor să văd lumina,

Ce n-o mai pot vedea,

Căci mi s-a dus retina,

Scriindu-mi dragostea.

Am scris de-atâta vreme,

Parcă de o eternitate,

Şi am primit blesteme,

Şi-n suflet singurătate.

Literele-s pe foi tăcute,

S-au topit de-atâta amor,

Din ochii plini cu lacrimi mute,

Ce-au orbit plângând de dor.

Te caut pe acea pagină,

Când îmi spuneai că mă iubeşti,

Tu iubirea mea divină,

Nu credeam c-o să mă orbeşti.

Ca ochii mei să vadă lumina,

Am depăşit hotarele,

Ţinând într-o mână luna

Şi-n cealaltă Soarele.

Amândouă îmi luminează,

Ochii orbi de dragoste,

Viaţa mi-o acompaniază,

În iubirile celeste.

Căci lumina ochilor,

E iubirea pentru tine,

Fără ea, eu o să mor,

Rătăcită prin destine. ~

~ Odine ~

~ Suflet ars ~

~ Din tot ce-a fost nu mai e nimic,

S-a risipit la primul val de mare,

Descompunându-se ca un produs chimic,

Nu mai poate fi adus spre reanimare.

Ţi se deschide acum în a ta faţă,

O cale liberă spre un viitor,

O altă iubire, o altă viaţă,

În care tu eşti marele regizor.

Şi o să faci aşa cum ai făcut,

Până acum din viaţa mea,

Vei lua totul să fi tu satisfăcut,

Jucându-te de-a v-aţi ascunselea.

Apoi zâmbind vei pleca pe alt drum,

Lăsând în spate, o altă schijă de iubire,

Ce a sărit dintr-un suflet făcut scrum,

Iar el va rămâne distrus în nesfârşire.

Din tot ce a fost, ai ars totul,

Pârjolind o viaţă de om plăpând,

Privind suferinţa mea ca un nesătul,

Mi-ai lăsat sufletul de iubire flămînd. ~

~ Odine ~

~ Abise ~

~ Cine eşti tu oare,

Bărbatul fără chip,

Ce doar în vis apare,

Şi se pierde în nisip?

Ce cauţi tu în vise,

Şi oare ce doreşti,

Căci visele-s ucise,

De cuţitul ce-l răsuceşti?

De ce nu încetezi,

A-mi râde şmechereşte,

Căci ochii nu sunt limpezi,

Şi ucid mişeleşte?

Tu nu şti oare,

Că sufletele-s sfinte,

Şi că rana doare,

Cu tot cu pansamente?

Că vei plăti odată,

Pentru tot ce cauzezi,

Şi inima fărâmată,

La loc n-o s-o mai aşezi?

Şi nici o faptă cu voinţă,

Nu va mai şterge în veci,

Ce faci cu bună ştiinţă,

Când sufletul mi-l seci?

Ce vrei tu străine,

De ce nu ieşi din visul meu,

Ce vrei în viaţă de la mine,

Nu ştii cât mi-e de greu?

Vreau să dispari în noapte,

Aşa cum ai apărut,

Să-mi laşi aripile rupte,

Că tare m-au durut.

Şi să-ţi continui viaţa,

Aşa cum îţi doreşti,

Să se ridice ceaţa,

Din vise si poveşti.

O să rămân în patul rece,

S-aştept s-apară-n vise,

Un chip străin ce trece,

Fără sentimente în abise. ~

~ Odine ~

~ Rătăcire ~

~ Mi-e sufletul plecat pe mare,

Şi priveşte din depărtare,

Cum timpul trece nemilos,

Şi lasă în urmă un fum gros,

Un fum din foc de iubire,

Ce-a ars mocnit pân’la mistuire.

Şi a lăsat cenuşa morţii,

În voia vântului şi-a sorţii,

Îndepărtată în patru zări,

În puncte pentru închinări.

În est răsare-un soare mândru,

Ce te atinge atât de tandru,

În nord o stea polară-aşteaptă,

Să dea direcţia cea dreaptă,

În vest se duce soarele la asfinţit,

Unde cerul şi pământul s-au iubit.

Iaraşi la sud, este sfârşitul

Unde se termină pământul,

Şi se întâlnesc fusele orare,

Să dea timpului crezare,

Să curgă prin fum nemilos,

Clandestin şi fraudulos,

Şi-n spatele lui să lase,

Cicatrici pe piei şi rupte oase.

Şi uite aşa sufletul meu,

Va rătăci pe val mereu,

Ca timpul să se oprească,

Şi fumul să se risipească.

Iar eu să văd o zare-albastră,

Tu să şti că-i marea noastră,

Marea-albastră de iubire,

Ce nu are definire,

Şi apoi să-mi spui şoptit:

„În sfârşit, ne-am regăsit”. ~

 ~ Odine ~

~ Minte oarbă ~

~ Mi-ai luat inima şi nu am protestat,

Căci am avut încredere în miile de cuvinte,

Şi-aşa abil în timp, cu ele ai crestat,

În sufletu-mi prea plin de atâtea simţăminte.

În mintea mea cea oarbă nu am văzut minciuna,

Şi am lăsat să judece o inimă prostită,

Crezând în fraza, „ca tine nu e niciuna“,

Plâng acum mormântul, unde-mi şade inima sfârşită.

Sufletul leapădă un trup lovit de cruditatea,

Călăului din vise, cu ochii ce-i sclipeau,

Ucis perfid şi rece, cu toată duritatea,

De promisiuni deşarte, ce-n viaţă îl ţineau.

Din furtuna neagră a vieţii mincinoase,

Se va ridica spre ceruri un suflet despicat,

Căci şi-a primit răsplata cu lecţii dureroase,

Lăsând pe pământ, un trup de dragoste crucificat.

Doar că moartea sufletească din lecţii de iubire,

Nu e o moarte neagră, ce nu te mai ridică,

Ci este plata sfântă pentru care primeşti luminare,

Ce te eliberează de dureri, dezamăgire şi de frică. ~

~ Odine ~

~ Iubesc si urasc ~

~ Ma pierd in procesul verbal al crudului timp,

Care m-a amendat pentru ca am vrut sa traiesc

Mai repede decat a curs el pe apa.

Ma simt de parca as merge pe jos in maini,

Si tot vad de-andoaselea.

Ma duce vantul de parca as fi o hartie,

Ce aluneca in timp,

Care se opreste din loc in loc,

Iar cineva scrie un poem pe mine,

Lasand acolo o mica poveste.

Ma arde focul de parca as fi o bucata de lemn,

Uscata de dureri, chinuri si lacrimi,

Ce crapa la fiecare miscare a vantului,

De doruri tacute ce mistuie trunchiul bolnav.

In interiorul meu, mana in mana ,

Traiesc sentimente opuse de viata,

Dar atat de fratesti intr-o legatura vesnica.

Intr-o zi te iubesc, dincolo de orice limita,

In alta zi sunt plina de ura, fata de alegerile ce le iei,

Intr-o zi iubesc inteligenta ta, in alta urasc indecizia,

Intr-o zi iubesc zambetul tau si urasc tacerea lui in alta,

Uneori te iubesc, in alta zi urasc pentru ca te iubesc.

Si tot ceea ce fac ma transforma,

Intr-un prizonier fata de aceasta ura nebuna,

Pe care o urasc tocmai ca o iubesc. ~

~ Odine ~

~ Mă nasc din dragoste ~

~ Mă nasc din ziduri ce mă strâng,

Ca să devin din nou femeie,

Mă rup din ele şi de durere plâng,

Iar inima din piept, vrea să se descheie.

Mă smulg din ele căci mă ţin,

Atât de strâns şi mă sufocă

Şi mă ucid puţin câte puţin,

Iar mâinile din umeri, le dislocă.

Mă nasc din pânze de păianjen,

Pictate de însuşi Dumnezeu,

Vibrez ca notele într-un referen

Ca să compun cel mai frumos eseu.

Eseu ce-l scriu de ani şi ani de zile,

Ce pentru tine îl compun abil

Şi precum călcâiul lui Ahile,

Eşti pentru mine punctul  vulnerabil.

Şi chiar de-ncerc să mă acopăr pe alocuri,

Să par puternică şi mândră ca o Afrodită,

Mă nasc din pânze de păianjen şi din ziduri,

Să fiu femeia pe care să o vrei iubită. 

Mă nasc din dragoste pentru tine,

Din pământ, apă, aer chiar şi  din foc,

Şi prin toate aş trece şi-o ştii prea bine,

Că de n-o fac, o să mă sufoc.~

~ Odine ~