~ Mi-e sufletul plecat pe
mare,
Şi priveşte din depărtare,
Cum timpul trece
nemilos,
Şi lasă în urmă un fum
gros,
Un fum din foc de
iubire,
Şi a lăsat cenuşa morţii,
În voia vântului şi-a
sorţii,
Îndepărtată în patru zări,
În puncte pentru închinări.
În est răsare-un soare
mândru,
Ce te atinge atât de
tandru,
În nord o stea polară-aşteaptă,
Să dea direcţia cea
dreaptă,
În vest se duce soarele
la asfinţit,
Unde cerul şi pământul
s-au iubit.
Iaraşi la sud, este sfârşitul
Unde se termină pământul,
Şi se întâlnesc fusele
orare,
Să dea timpului
crezare,
Să curgă prin fum
nemilos,
Clandestin şi
fraudulos,
Şi-n spatele lui să
lase,
Cicatrici pe piei şi
rupte oase.
Şi uite aşa sufletul
meu,
Va rătăci pe val mereu,
Ca timpul să se
oprească,
Şi fumul să se
risipească.
Iar eu să văd o
zare-albastră,
Tu să şti că-i marea
noastră,
Marea-albastră de
iubire,
Ce nu are definire,
Şi apoi să-mi spui şoptit:
„În sfârşit, ne-am regăsit”. ~
~ Odine ~
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu