~ Ești cusut de cutele sufletului meu ~

~ Tu te-ai legat de pielea mea,

Iar extinderea brațelor tale mă-nconjoară,

Mă sufocă și-mi fură visele,

Mă strâng atât de tare și-mi sugrumă

Somnul și amintirile și mă face să tremur.

Mă doare aerul care se înșurubează în corpul meu

Iar lipsa viselor îmi dau lumini cu umbre,

Umbre care încalcă liniștea zorilor.

Te simt cusut de cutele sufletului meu,

Ca niște rădăcini de viță de vie ce-mi acoperă viața,

Sunt ca într-o îmbrățișare continuă în tăcere

Iar micimea vieții mele depinde de seva ce se trage din tine.

Și știu că ai putea izbucni oricând din carnea mea

Să-mi redai libertatea cu prețul legăturii de sânge,

Să rupi coastele așa cum o pasăre își rupe colivia

Lăsând în inimă o scorbură și un gol în respirație.

Ești ca o formă de ploaie care îmi udă sufletul

O ploaie torențială ce-mi provoacă accidente vasculare,

Creierul îmi ascute simțurile în locuri,

Unde pielea-mi e cusută cu tine.

Mă lovesc de pereți de ceață imaginari,

Când te hrănești ca un lup din minte-mi rătăcită.

Locuiești în toate colțurile trupului meu,

Până în vârfurile genelor pline de lacrimi,

În fiecare linie a destinului din palme,

În unghiile ce cresc înfipte în carne

Și-n materia moartă a firelor de păr.

Ești cusut de cutele sufletului meu

Cu fire de plumb și aripi de fluturi,

Mă-nalți și mă-ngropi cu o viteză a luminii,

Mă îmbraci și dezbraci de trăiri și senzații,

Visele-mi sunt ca niște nisipuri mișcătoare,

Încât am impresia că Dumnezeu m-a creat din tine,
Că-mi ești mamă și tată, bunic și bunică,
Iar materialul genetic din tine mi se trage. ~

~ Odine ~

~ O singură aripă ~

~ Mai am o aripă, să zbor,

Și-apoi încet, mă las să mor,

Că doar o aripă în viață

E-o mică rază de speranță.

 

Cu ea pot să mă ridic ușor

Doar să plutesc, nu să și zbor,

Căci un simplu salt de la pământ

E un dans suav, nu larg avânt.

Poți să vezi departe-n orizont,

Dar ești un înger mic și ciont,

Nu poți ajunge sus în ceruri,

Să fi locuitor în nouri.

Cealaltă aripă-i la tine,

Nu mi-o redai, căci te susține,

Dar nici n-o vrei în viața-ți agitată,

Stăpân crud de aripă nevinovată.

Doar o aripă mai am în spate

Și-o inimă care se zbate,

Și-un licăr de speranță dură

Dar dragoste... fără măsură. ~

~ Odine ~

~ Un singur răspuns ~

~ Ce ar fi Soarele fără căldura lui?

Ce ar fi stelele fără strălucirea lor?

Ce-ar fi marea fără apele cu care se întâlnește?

Ce ar fi fost Romeo fără Julieta?

Ce ar fi Luceafărul fără Eminescu?

Ce aș fi fost eu fără tine?

Un poem neinspirat și nescris...

Un ritm cardiac uniform, fără mișcare.

Întreabă-mă orice, dacă vrei să-ți dovedesc dragostea mea.
Dacă îmi vei cere să fur cer stelele ... un ocean ...

Să am puterea vântului și să îți tai pielea feței într-o dimineață de iarnă. ..

Să acopăr norii atunci când plouă peste tine ...

Să devin caldura soarelui ...

E deajuns să-mi spui un singur cuvânt

Și voi călca pe floarea care nu există ...

Voi sterge lacrima care nu strigă dar se află în inimă...

Întreabă-mă orice crezi că este imposibil pentru un muritor să știe...

Și îți voi da un singur răspuns... te iubesc...

Că nimic n-aș fi, dacă tu nu m-ai crea fiind. ~

~ Odine ~

~ Nu vorbi... ~

~ Nu vorbi...  

Ține-mă doar de mână, 

Întrucât în dimineața asta

Soarele îmi strălucește în ochi

Și degetele tremurătoare se odihnesc 

În tăcerea preferată a degetelor tale. 

Nu vorbi...  

Aruncă-mă în vertijul sentimentelor

În lumina casei sufletelor

Unde orice pală de vânt

Desenează cuvinte pe peretele chipului,

Iar gura respiră cu certitudine

Aerul din tine, din mine, din amândoi.

Nu vorbi...

Lovește-mi în minte cu speranțe

Ce cutreieră pe treptele zilelor mele,

Lovește cu zâmbete calde în zorii sentimentelor

Care trăiesc și cresc în mine.

Nu vorbi...

Șoptește-mi în gesturi

Iubirea care vine din alt cer,

Dar s-a așezat pe harta cerului meu

Și mi-a pus pe frunte

Coroniță de laur cu credință și speranță.

Nu vorbi...

Orice ar fi, doar îmbrățișează-mă

Pentru că tu vorbești cu mine fără voce,

Te aud în înteriorul meu

Căci suntem obiectul unui vis de neatins,

Visat de vânt în piatră de o mie de ani. ~

~ Odine ~

~ Te-a adus marea... ~

~ Te văd ca pe cineva care vine din mare,

Că marea te-a adus și m-a luat cu un singur val! 

Acest val prins m-a smuls de pe plaja mea confortabilă

Și m-a învățat să înot. 

Trăiam în medii diferite

Și a fost dificil să fac schimbări radicale și riscante,

Dar mi-am dat drumul și ți-am urmat destinația,

Devenind împreună doi oameni din Atlantis. 

Acum, valul mă ține în mijlocul apei,

Iar plaja care era în trecut mantaua mea de protecție,

Astăzi îmi este atât de străină.

Am învățat să-mi placă marea,

Care odată mi se părea atât de rebelă și crudă

Astăzi îmi e atât de senină și primitoare. 

Acum sunt una cu valurile,

Prin coregrafia dansului lor, te văd pe tine,

Împreună suntem balerinii care flutură mâinile de dor,

Ne îndepărtăm  spre mal ca mai apoi să devenim unul,

Trăim liberi și totuși încorsetați de mare.

Fiecare are partea lui de închisoare,

Dar și libertatea unui pește,

Însă închisoarea asta îmi dă libertatea să te iubesc.

Pentru că asta este dragostea,

Să dai libertatea celuilalt,

Dacă te va urma din spate este al tău,

Dacă nu, nu a fost al tău niciodată. ~

~ Odine ~

~ Cum l-am redescoperit pe Dumnezeu? ~

      ~ Cum l-am redescoperit pe Dumnezeu? În genunchi. Și eu, ca tine și ca tine și ca mulți alții, am primit suflarea lui Dumnezeu, botezul în numele lui, dar evenimentele vieții m-au făcut de cele mai multe ori să uit de el. Până în clipa în care suferința m-a îngenunchiat. Până în momentul în care de durere, am învățat să strig și să mă arunc în genunchi. Atunci am concretizat, cât de mult mă dor oasele la contactul cu pământul și am început să mă rog.

    Și am stat în genunchi și simțeam cum osul îmi trece prin carne și din carne se tocește, adâncindu-se în pământ. Dar am ignorat acea durere, pentru că durerea din suflet era mult mai mare.

     La un moment dat nu a mai contat durerea genunchilor. Din ce în ce, genunchii mei se uneau cu tărâna pe care erau sprijiniți. Cum ei și pământul se contopeau atât de bine, de parcă nu îmi mai aparțineu mie, ci pământului aluia cu care se întâlniseră și atunci am realizat că noi oamenii și pământul, suntem una și aceiași materie. Că din pământ am venit, din pământ ne tragem și tot acolo ne vom întoarce într-o zi.

    Că tot ceea ce ne dă pământul nu ne aparține ci e una cu noi, că apa care ne potolește setea e una cu noi, că cerul care da lumină e una cu noi, că fiecare gâză și floare e una cu noi. Așa am înțeles că tot ceea ce facem rău celor din jurul nostru, ne facem rău nouă.

    Din momentul în care genunchii mei au învătat să se unească cu pământul în rugăciune și sufletul meu a trecut de la durere la înălțare, am simțit mâna divinității în tot ceea ce mă înconjoară. Abia atunci l-am redescoperit pe Dumnezeu. ~

~ Odine ~

~ Gânduri în imagini ~

~ Când doi îngeri se iubesc se naște o stea. Când se despart steaua se prăbușește și îndeplinește o dorință de iubire. ~

~ Soarele este mângâierea lui Dumnezeu cu care sărută chipurile oamenilor. ~

~ Cu toții avem de cărat în spate tălpile celor care ne-au călcat pe suflet. ~

~ Ne primim sufletul în viață precum și îngerii își primesc aripile.Ne deschidem sufletul în fața vieții, exact cum și îngerii își desfac brațele spre zbor. Cu cât îl înățăm mai sus, cu atât zborul spre cer este mai lin. ~

~ Cine plânge când soarele răsare și copacii înfloresc?

Cine suspină când sufletul se încălzește și de dor se 

topesc?

Cine așteaptă să-nghețe și cioburi de sticlă pe vise să 

nască?

Sunt oamenii de zăpadă întristați că oamenii au uitat să 

iubească. ~

 ~ Oare unde se duc visele când mor? Au și ele un Rai al lor? Un Rai în care toate se îndeplinesc și zboară precum fluturii. ~