~ Lacrimile traiesc
suspendate de gene, precum stropii de ploaie agatati de nori, pana in clipa in
care cad sa moara pe pamant.
Intinde palmele, caci
din ceruri o sa ti le umplu cu iubire. Trece-le pe fata ta si lasa-ma sa te
sarut. Sa-ti spal chipul drag cu roua sufletului meu. Asa vor zbura din nou
fluturii.
Pentru ultima oara inainte de a se stinge lovindu-se de pamant, sa te mai sarute o data si-apoi sa plece in eternitate cu amintirea gustului tau. ~
~ Au crescut atat de mari
trandafirii care mi i-ai plantat in inima, ca mai au putin si ma inghit pe
mine. Ai spus ca am grija de ei, sa nu moara, sa ii ud cu lacrimile mele si sa
ii iubesc mai presus de orice. Si mereu asta am facut. Am facut-o chiar si
atunci cand era datoria ta. Am avut grija pana si de ai tai, pe care care tu in
graba de a trai atat de intens, ii lasai uitati.
Cand i-ai plantat au fost niste spini care
mi s-au infipt in inima. Dar chiar si asa am continuat ranita sa ii ingrijesc,
sa am grija de ei sa nu moara. Sunt cinci si au crescut atat de mari incat imi sapa
parca mormantul in fiecare zi, pentru ca atat de adanc isi infig radacinile in
inima mea. Dar nu e nimic, pentru ca dupa ce imi va muri inima, din ea vor
creste flori atat de rosii si de parfumati incat cei care ii vor mirosi, se vor
molipsi de iubire eterna.
Nu-mi cere sa ii las sa
moara, pentru ca asta nu o voi face chiar cu pretul vietii mele. Nu mai exista
viata fara ei si nici iubire fara sacrificiu. Tu esti vantul care a adus
samanta iubirii in suflet, iar eu voi ramane nemuritorul gradinar care ii va
ingriji, in timp ce tu vei trece in goana timpului sa ii admiri si sa ii
mirosi. ~
~ Ploaia imi bate in geam, iar
trandafirii plang inundati sub dusul cerului. Inchid ochii si imi imaginez ca
stropii de ploaie nu sunt altceva decat stele cazatoare spre visurile noastre.
Ploaia cade atunci cand cerul plange de
dor de iubire, de suflet. Nu vrea decat sa spele pamantul de durerile
oamenilor. Iubesc ploaia pentru ca ea are lacrimile dulci.
Lacrimile sarate sunt
lacrimile amare care vin din durerea mintii care se zbate , lacrimile dulci vin
din inima, din mierea sufletului.
Sa asculti cerurile
cand vor urla in tunete, caci atunci o sa te strig din toti rarunchii. Oriunde
ai fi sa nu te feresti de lacrimile ce vor cadea de sus caci ele te vor
imbratisa in locul meu. Ea va fi ploaia mea. ~
~ Daca-ai sa intizi mana dupa mine, o sa
fiu exact acolo unde m-ai lasat ultima oara si stii asta. Nici nu ai nevoie sa
faci vreun efort, pentru ca m-am nascut sa fiu mereu acolo pentru tine. Si
oricate furtuni vor veni, vor trece chiar lasand totul praf in spate, dar vor
trece. Nu stiu cate voi mai putea duce, dar stiu ca pot destule.
Am ajuns sa fiu exact ca o salcie, sa
ma indoi dupa cum bate vantul oricarui anotimp. Sa trec prin pierderea
frunzelor toamna, sa infrunt frigul iernii, primavara sa zambesc, iar vara sa
imi deschid sufletul. Nu am destule brate, dupa cate crengi pleaca si se desfac
din inima mea. Acolo e o metamorfoza pe care nu am sa o pot intelege niciodata.
Acolo parca e leaganul botezurilor, unde se sterg pacatele si greselile, se
sfintesc faptele rele. De ce am ajuns sa fiu asa nici eu nu stiu si nici nu mai caut explicatie. Stiu
doar ca e o pace si liniste, la care nu mai ajunge nici o furtuna, oricat de
puternica ar fi.
Si
chiar de ti-am dat putere asupra mea, daca ar fi sa iti pun cheia aia in mana
inca o data as face-o si nu din slabiciune, ci pur si simplu, fara explicatie.
Nu trebuie sa explic de ce as face-o pentru ca nici nu ar fi nevoie, asa cum
nici tu nu ai putea sa explici de ce in clipa in care ai intrat in inima mea,
ai lasat poarta deschisa sa iti intru in camera vietii si sa stiu ce e acolo.
Nu e ceva ce depinde de tine de cele mai multe ori, e ceva mai presus de orice
putere de intelegere.
La ce bun atata lupta importiva propriei
persoane, importiva propriilor sentimente? Ce mai e de cucerit, cand deja acolo
in inima e totul stabilit, cand proprietarul detine deja actul de proprietate?
Trebuie doar acceptare si putere de a intelege si atunci se termina razboiul
mintii versus inima. Eu am inteles demult asta si pe locul unde odata nu erau
decat furtuni, s-a asternut linistea, dar mai presus de orice, iertarea. ~
~ Poti gasi Rai sau Iad
in fiecare colt de viata, in fiecare iubire, in fiecare anotimp , peste tot.
Poti gasi destinul in
orice soarta decisa de propriile-ti actiuni.
Poti intalni umbre pe
fiecare cer, al oricarui colt de lume, umbre care danseaza in aer.
Pot pleca sau pot
ramane in urma ta ca niste demoni care te urmaresc si tot ceea ce fac este sa
itii stearga urmele pe care le lasi in vietile celor cu care te-ai intersectat.
Poti intalni stele in
fiecare noapte, chiar daca sunt asezate in spatele norilor negrii, care toarna
ploaie tocmai pentru a te face sa uiti ca mai exista cer senin.
Poti avea vise si in
somn dar si in realitate, insa si cosmarurile tot vise sunt si de cele mai
multe ori pe ele le vei intalni.
Poti intalni vantul in
propriile-ti pene chiar daca ele nu se vad.
Poti fi batut de
furtuni crunte, ce te vor absorbi in tornada ametitoare si sa te arunce departe
de tot ceea ce aveai in jurul tau.
Poti avea parte in
viata de orice, poti sa te astepti ca in spatele oricarei usi sa existe un
cutit care sa te loveasca, sau doua brate sa te primeasca.
Poti darui atunci cand
nu mai ai nevoie de acel ceva, doar ca in clipa aia nu e dar, ci e debarasare
de ceva ceea ce nu iti foloseste.
Poti primi multe, chiar
mai multe decat ai nevoie si atunci nu face decat sa arunci ce iti prisoseste.
Daca vrei sa daruiesti
ceva, daruieste, dar nu ce iti este in plus, ci ceea ce ai nevoie cel mai si
cel mai mult.
Daca accepti cerul
senin, trebuie sa il accepti cu tot cu tunete si fulgere, cu ploi si vanturi si
zapezi.
Daca vrei sa te
transformi intr-o floare parfumata trebuie sa raspandesti din propriul miros,
chiar si mana sau talpa care te va calca pe suflet.
Poti spune ca iubesti
ploaia, daca o iubesti nu iti pune umbrela cand mergi prin ea.
Poti spune ca iubesti soarele
si vara, si daca le iubesti nu te mai ascunde la umbra atunci cand te
parjolesti in caldura lor.
Poti spune ca iubesti
vantul, daca l-ai iubi nu ti-ai inchide ferestrele atunci cand el bate si intra
in camera ta.
Poate si daca, doua
cuvinte care mereu au continuare, care te transpun in cele doua universuri
paralele, bine sau rau, alb sau negru, Rai sau Iad.
Poti spune ca ma
iubesti, daca nu sunt egoista sa ma gandesc la tine. Insa „daca” egoismul meu
ar fi atat de mare, cum am „putut” sa iti dau putere asupra vietii si inimii
mele si sa te las chiar sa ma faci sa sufar? ~
~ Priveste-mi cicatricea pe care o
port atat de mandra, cu capul sus si cu lacrimi in ochi. Stiu ca inca mai doare
dar stiu ca vine de la tine si asta ma face sa o pastrez ca pe cel mai de pret
dar pe care mi l-ai lasat in amintire. Nu vreau sa o ascund, ci vreau sa o port
mandra ca am putut sa rostesc acele doua cuvinte. Ca m-ai invatat sa le pot
spune, desi tu nu ai crezut in ele.
Uneori simt ca iti pare rau, dar la fel
de bine stiu ca esti prea mandru sa pleci capul. Oare asta inseamna iubirea?
Mandrie? Nu, bietule muritor, adorator de iubire. Ea te invata o umilinta pe
care nu ai cum sa o cunosti, decat in secunda in care te pocneste in moalele
capului. Atunci citesti cuvantul ala „mandrie” si realizezi cat de infim pare
in fata sentimentelor.
Cine stie , poate intr-o zi vei invata si
tu sa iubesti asa cum stiu eu sa iubesc. Iti doresc asta. Stiu ca ai sa spui ca
ai iubit, dar te pacalesti singur. Ai iubit ceea ce primeai si tocmai din lipsa
dragostei aleia nebune nu ti-a fost niciodata deajuns si ai avut nevoie de mai
multa si mai multa iubire sa vina catre tine. Si a venit, doar ca nu te-a gasit
doritor sa lasi mandria aia sa se stinga, sa o lasi ingropata si sa creasca de
acolo sentimente cu radacini adanc infipte. Ele ar fi singurele capabile sa te
salveze.
Dar tu iti doresti sa fi salvat? Pentru ca de foarte multe ori am avut
impresia ca iti face atata placere rolul asta de inger cazut in pacatul
trupesc. ~
e d
